Timp.

Îmi amintesc ziua de 15 septembrie a anului trecut, când am pășit cu o oarecare teamă în curtea liceului, prin marea de oameni, încercând să-mi găsesc clasa; mă-ntrebam doar ”cum să-i găsesc?”, când nu cunoșteam pe nici măcar unul dintre el. Dar a trecut ziua aceea, au trecut și următoarele și ne-am împrietenit; liceul n-a mai părut așa un ... ”big shit”, din contră chiar, îmi face plăcere să merg - desigur, nu de dragul profesorilor, testelor, normelor, proiectelor și temelor.
Până acum a plouat, a bătut vântul și-am considerat primăvara o întârziată - în fond, eu nici n-o așteptam; acum că se încălzește realizez încă odată că timpul nu stă pe loc, ci înaintează mult prea repede.
Timpule, nu-ți pot ține pasul, unde îți este butonul de pauză ?
S-a încălzit afară, soarele deja începe să ne prăjească și e aproape luna mai. Și-apoi gata liceul, gata clasa a noua.
Când a trecut timpul așa ? Nu știu. Poate fac zi de zi prea multe lucruri mărunte, poate nu fac nimic, poate mă complac pur și simplu într-o stare de plictis total și nu vreau să ies din asta. 


Cică viața e ca un tren și, așa cum nu putem stabili ce persoane vor urca în el, nu putem stabili nici cu ce viteză va merge el; nu-l pot opri. Dacă plâng, urlu, zbier sau țip el continuă să meargă, așa că îl las. Îl las să meargă și încerc să-mi fac călătoria cât mai plăcută și cât mai lipsită de incidente.
În orice caz, i'm on the pursuit of happines (kid cudi)