That moment when people you know become people you knew ...

Urăsc momentele în care spun că eu cunosc pe cineva, dar, în realitate, nu am nicio idee despre cum e acea persoană. Şi nu, nu pentru că obişnuiesc să pretind că-l cunosc pe X sau pe Y, când, în realitate, nu o fac, eu mă refer strict la momentele în care stai mult cu o persoană şi crezi că o cunoşti, dar nu o faci. Am ajuns pur şi simplu la concluzia că, uneori, în viaţă, trebuie să ne depărtăm de cineva - după ce acest cineva ne-a rănit într-un oarecare mod -, pentru a putea să-i vedem adevărata faţă. E trist, dar probabil că stă în natură umană să ai o multitudine de măşti, dar e aşa de plăcut când apare cineva în faţa căruia poţi renunţa, fără teamă, la toate măştile - şi îţi vede toate părţile: frumoase, urâte, plictisitoare, fascinante, irascibile, vulnerabile şi aşa mai departe.


Te împrieteneşti cu anumite persoane şi ajungeţi să vă înţelegeţi bine, iar apoi adormi liniştit cu impresia că va fii mereu aşa, dar, într-o zi, bruc, vă opriţi din vorbit. Nu vă mai căutaţi, nu vă mai daţi mesaje şi nu vă mai sunaţi, nu vă mai vedeţi, e totul gata, brusc. Pe moment, eşti atât de şocat încât nu poţi plânge sau orice altceva, dar apoi ... ? Am tot auzit replici de genul "dacă iubeşti pe cineva, lasă-l liber"; okay, am să fac asta, dar apoi ? Îmi spune, vă rog, cineva, ce să fac în cazul în care nu se mai întoarce ? Nu ! Nimeni nu-mi spune, pentru că nimeni nu ştie. 


Aşa că, dragi persoane ce plecaţi din viaţa mea, vă rog din tot sufletul să luaţi cu voi şi amintirile, pentru că n-am nevoie de ele; nu am nevoie de nişte chestii fixate în suflet în subconştient care să-mi provoace doar scârbă sau durere. Dacă plecaţi, luaţi cu voi tot şi nu vă mai întoarceţi, pentru că odată ce aţi plecat, nu va fii la fel când vă veţi întoarce. Îmi veţi fii străine, ciudate; veţi fii doar nişte persoane pe care obişnuiam să le cunosc !