Nu pot iubi decât veşnic...

Dragă tu,

În momentul ăsta aş putea scrie "îmi lipseşti" până când nu aş mai putea să inserez caractere aici, dar la ce bun ? La ce bun când nici măcar nu ştiu dacă-mi mai lipseşti ? Cine naiba eşti tu, spune-mi ? Pentru că, da, aş vrea să ştiu. Îmi amintesc absolut toate chestiile pe care le spuneai, îmi amintesc realismul tău care deseori mă enerva. Dar eram un copil, unul prost, iar tu erai la fel. Nu trebuia să te cunosc, zău, nu trebuia. Nu înţeleg, dacă Dumnezeu a vrut ca noi să fim împreună, de ce nu suntem ? Iar dacă n-a vrut să fim împreună, de ce a mai făcut să te iubesc ? Şi te iubesc ? Ce naiba înseamnă iubirea până la urmă ? Să te accept cu tot cu defectele tale ? Dar fac asta cu multă lume, asta nu înseamnă că îi şi iubesc pe toţi ... Nu ştiu de ce te iubesc şi probabil că asta e iubire. Să nu ştiu de ce te vreau lângă mine şi totuşi s-o fac. N-am căutat niciodată motivele pentru care te iubesc, să zicem că n-am avut nevoie, dar, într-o perioadă, cătuam motive pentru care să nu o mai fac. Şi nu am nevoie de tine, serios, eu pot şi singură, aşa spun mereu ... Dar apoi vine seara, ştii, mereu vine seara şi atunci îmi e cel mai dor de tine şi de conversaţiile interminabile, de tachinările la telefon, de poreclele noastre stupide, de tot ... Şi mă întreb : ce-ai însemnat, tu, mai exact, pentru mine ? La început, nimic. Nu ieşeai cu nimic în evidenţă, m-am purtat chiar urât cu tine, pentru că mi se părea mie că tu eşti nu-ştiu-cum, dar ai avut grijă să-mi dovedeşti că eşti special ...Apoi a venit vremea in care am fost pentru prima dată dezamăgită de tine şi-mi cer mii şi mii de scuze. Nu era vina ta de fapt. Era a mea. Am tot întrebat "cine te crezi?", dar întrebarea reală pe care trebuia să mi-o pun era "cine mă cred?". Da, la naiba, da ! Cine mă cred sau, mă rog, m-am crezut eu atunci să-mi dau voie să am aşteptări de la tine ? Eu nu am avut niciodată aşteptări de la nimeni, pentru că ştiu prea bine că, de regulă, aşteptările implică dezamăgiri şi-am preferat să mă ţin departe de ele, dar credeam că eşti diferit şi mi-am permis să am aşteptări. Mi-am permis să te iubesc şi ţi-am permis să mă iubeşti. Pentru că m-ai iubit, nu ? Da, probabil că în felul tău, ai făcut-o.  

Azi nici măcar nu mai contează care dintre noi a greşit mai des - şi nu, nu spun asta pentru că eu aş fii greşit mai des sau ceva -, nu mai contează nici cine pe cine a iubit mai mult, pentru că faptul e consumat, totul s-a terminat şi nu mai are niciun fel de importanţă. Făceam parte din aceeaşi poveste cândva, din aceeaşi carte, dar acum totul s-a schimbat : cartea, personajele, povestea şi, aparent, tu nu mai faci parte din personajele din cartea mea. 

Mi-ai spus că dezamăgeşti pe toată lumea, dar eu speram că nu sunt toată lumea pentru tine ... Aşa că, din nou, iartă-mă, dar eu nu pot să iubesc decât veşnic şi se pare că tu nu ... Iar de câte ori te întorci înapoi, mă dai peste cap, aşa ca vreau să te întreb:

De ce naiba te tot întorci şi calci pe amintiri ?