Elevul Dima dintr-a șaptea.

Nu am putut adormi aseară până când nu am terminat cartea. Mai aveam vreo 70 de pagini, dar m-am gândit ”oricum mâine nu merg la școală, hai să termin cartea”. Cum am mai spus, îmi place mult de tot modul lui Drumeș de a scrie, dar cartea asta nu pot spune că m-a încântat într-un mod ieșit din comun. Poate că e vina mea, poate că, după Invitație la vals, așteptam ceva mai mult, un superlativ, dar se pare că n-a fost să fie. La un moment dat mi s-a părut că și exagerează cu comportamentul lui Dima și, dacă la început chiar mă încânta, mai pe la mijloc așa am început să strâmb din nas. De ce ? E simplu. Drumeș a vrut să-l facă pe Dima un persoanj fără cusur - frumos, plăcut, maleabil și, cel mai important, inteligent. Dima avea tupeu și se răzvrătea - uneori mai mult decât ar fii fost nevoie -. Unele pasaje din carte sunt foarte puțin probabile, nu există, nu se întâmplă așa ceva. Dar, mă rog, să las chetiile neplăcute deoparte: am iubit personajul ”Șoimaru Cătălin” ! Când s-a sinucis, m-am simțit dezamăgită, că așa un personaj plăcut, timid și dulce a trecut în neființă. (Dacă se sinucidea Dima, poate nu simțeam ce-am simțit la acesta). Ceea ce-mi place, sincer, la Drumeș, sunt poveștile de dragoste. Lotte și Grig(Dima) au fost adorabili ! Trăiau fiecare clipă, se bucurau de-un simplu sărut sau de un schimb de priviri, se interesau unii de alții și chiar s-au otrăvit, să moară împreună. În mod miraculos, ei nu au murit, dar părinții i-au despărțit. Cum ? Simplu. Dima știa că Lotte e moartă, iar Lotte știa că Dima e mort. În sfârșit, Lotte și-a refăcut viața, s-a căsătorit, avea trei copii ... Spre sfârșit, tatăl lui Dima moare, dar îi lasă o scrisoare în care îi spune că Charlotte trăiește. El o caută, disperat și, mai târziu, cei doi se și întâlnesc.

”- De când nu te-am mai auzit strigându-mă astfel ... S-au scurs milenii de atunci. De ce mi-ai dăruit atâtea amintiri de care nu mă pot despărți ? De când te-am pierdut, trăiesc necontenit două vieți: una reală, cu bucurii mărunte, griji și necazuri, și alta, a amintirilor. Mă afund în lumea lor, deapăn în închipuire toate întâmplările noastre minunate și le retrăiesc mereu, în fiecare noapte. Adevărat, Grig, dragostea noastră a avut ceva minunat, supraomenesc. Am trăit cu tine atâtea zile și atâtea nopți și, ciudat, niciuna nu seamănă cu cealaltă ...”

Asta îi spune Lotte lui Dima când se reîntâlnesc. Și-am plâns citind fraza asta, chiar am plâns, nu am de ce să mint ! Pentru că m-a emoționat într-atât ...
Și-am să mai citez din carte puțintel, tot ceva ce ”m-a dat peste cap”:

” - Bine, Grig ... Poate că ai dreptate. Și-acum, spune-mi, ce-ai de gând să faci ? Când pleci ?   - Nu știu încă. În orice caz, după agapa aceea.   - Pleacă mai repede ! Nu vrei să renunți la ea ?   - De ce ?   - Nu pot să te știu lângă mine. Te rog, Grig, pleacă ! ... Când ești departe, mă simt mai liniștită. Fă-o pentru mine, pentru tot ce a fost între noi. Îmi făgăduiești ?    - Da, Lotte, îți făgăduiesc. Și-a înfășurat fata în voal și a rămas locului nehotărâtă, așteptând ceva. Apoi m-a tras în dreptul luminii, mi-a luat capul în mâini și m-a privit lung, apăsător, lacom ...     - Ce faci ? am întrebat-o.     - Vreau să-mi umplu ochii de chipul tău. Știu ca de-acum n-am să te mai văd ... ”

Mi-au plăcut în mod special aceste două părți, de aceea le-am și copiat aici, poate le va mai înțelege și altcineva, așa cum le înțeleg eu ...