Leapşă (1)

Chiar îmi era dor de o leapşă şi, bântuind diverse bloguri, am găsit-o pe aceastaa. Am "furat-o" de pe blogul lui Metal, bla bla.

Fotografia îmi aparţine, e postată de deviant-ul meu :3 E făcută într-una dintre cele mai geniale zile din viaţa mea. <3

Ai o poreclă ?
Actually, am mai multe: Abi, Pişpirel, Pitic, etc.


Unde locuieşti ?
Acasă la mine.


Ce întălţime ai ?
1.65 m


Ai zi onomastică ?
Mkay, dubioasă întrebare :)) Sigur că am: 10 august.


Cu ce te ocupi ?
Scriu, stresez lumea, fotografiez, râd.


Ai fraţi sau surori ?
O soră mai mică.


Limbă maternă ?
Limba romană.


Limbi vorbite ?
Engleză, franceză şi puţină maghiară.


Colecţii ?
Da, şerveţele de toate mărimile şi culorile.


Număr la pantofi ?
38 - 39.


Materia preferată ?
Limba română, engleză.


Ce hobby-uri ai ?
Fotografiatul, muzica, scriu proză, etc.


Bani de buzunar ?
Oh, mai am vreo 5 lei rătăciţi :))


Dorinţa ?
Să public o carte, două, trei.


Vise ?
Cu nemiluita !


Număr norocos ?
28.


Ai vrea să revezi ...
Alba Iulia.


Ai animale de casă ?
Am avut, o pisicuţă şi, înainte de ea, un papagal.


Sentimentul cel mai preţuit ?
Fără doar şi poate, prietenia.


Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţa ta ?
Sunt cel puţin trei astfel de zile, aşa că nu pot descrie doar una.

Elevul Dima dintr-a șaptea.

Nu am putut adormi aseară până când nu am terminat cartea. Mai aveam vreo 70 de pagini, dar m-am gândit ”oricum mâine nu merg la școală, hai să termin cartea”. Cum am mai spus, îmi place mult de tot modul lui Drumeș de a scrie, dar cartea asta nu pot spune că m-a încântat într-un mod ieșit din comun. Poate că e vina mea, poate că, după Invitație la vals, așteptam ceva mai mult, un superlativ, dar se pare că n-a fost să fie. La un moment dat mi s-a părut că și exagerează cu comportamentul lui Dima și, dacă la început chiar mă încânta, mai pe la mijloc așa am început să strâmb din nas. De ce ? E simplu. Drumeș a vrut să-l facă pe Dima un persoanj fără cusur - frumos, plăcut, maleabil și, cel mai important, inteligent. Dima avea tupeu și se răzvrătea - uneori mai mult decât ar fii fost nevoie -. Unele pasaje din carte sunt foarte puțin probabile, nu există, nu se întâmplă așa ceva. Dar, mă rog, să las chetiile neplăcute deoparte: am iubit personajul ”Șoimaru Cătălin” ! Când s-a sinucis, m-am simțit dezamăgită, că așa un personaj plăcut, timid și dulce a trecut în neființă. (Dacă se sinucidea Dima, poate nu simțeam ce-am simțit la acesta). Ceea ce-mi place, sincer, la Drumeș, sunt poveștile de dragoste. Lotte și Grig(Dima) au fost adorabili ! Trăiau fiecare clipă, se bucurau de-un simplu sărut sau de un schimb de priviri, se interesau unii de alții și chiar s-au otrăvit, să moară împreună. În mod miraculos, ei nu au murit, dar părinții i-au despărțit. Cum ? Simplu. Dima știa că Lotte e moartă, iar Lotte știa că Dima e mort. În sfârșit, Lotte și-a refăcut viața, s-a căsătorit, avea trei copii ... Spre sfârșit, tatăl lui Dima moare, dar îi lasă o scrisoare în care îi spune că Charlotte trăiește. El o caută, disperat și, mai târziu, cei doi se și întâlnesc.

”- De când nu te-am mai auzit strigându-mă astfel ... S-au scurs milenii de atunci. De ce mi-ai dăruit atâtea amintiri de care nu mă pot despărți ? De când te-am pierdut, trăiesc necontenit două vieți: una reală, cu bucurii mărunte, griji și necazuri, și alta, a amintirilor. Mă afund în lumea lor, deapăn în închipuire toate întâmplările noastre minunate și le retrăiesc mereu, în fiecare noapte. Adevărat, Grig, dragostea noastră a avut ceva minunat, supraomenesc. Am trăit cu tine atâtea zile și atâtea nopți și, ciudat, niciuna nu seamănă cu cealaltă ...”

Asta îi spune Lotte lui Dima când se reîntâlnesc. Și-am plâns citind fraza asta, chiar am plâns, nu am de ce să mint ! Pentru că m-a emoționat într-atât ...
Și-am să mai citez din carte puțintel, tot ceva ce ”m-a dat peste cap”:

” - Bine, Grig ... Poate că ai dreptate. Și-acum, spune-mi, ce-ai de gând să faci ? Când pleci ?   - Nu știu încă. În orice caz, după agapa aceea.   - Pleacă mai repede ! Nu vrei să renunți la ea ?   - De ce ?   - Nu pot să te știu lângă mine. Te rog, Grig, pleacă ! ... Când ești departe, mă simt mai liniștită. Fă-o pentru mine, pentru tot ce a fost între noi. Îmi făgăduiești ?    - Da, Lotte, îți făgăduiesc. Și-a înfășurat fata în voal și a rămas locului nehotărâtă, așteptând ceva. Apoi m-a tras în dreptul luminii, mi-a luat capul în mâini și m-a privit lung, apăsător, lacom ...     - Ce faci ? am întrebat-o.     - Vreau să-mi umplu ochii de chipul tău. Știu ca de-acum n-am să te mai văd ... ”

Mi-au plăcut în mod special aceste două părți, de aceea le-am și copiat aici, poate le va mai înțelege și altcineva, așa cum le înțeleg eu ...

 

 

Au festin du diable

Ma naissance n'apportera pas le moindre profit a l'univers. 

Ma mort ne diminuera ni son immensite, ni sa splendeur.

Personne n'ai jamais pus m'expliquer pourquoi je suis venu, pourquoi je partirai.

Simt că mă duc dracului, la propriu. M-a luat o răceală incredibilă, care parcă se tot accentuează, în loc să treacă. Nu ar fii așa mare scofală, spui ”ah, dă-o dracului, e o simplă răceala”, dar, eu, când sunt răcită, devin destul de instabilă, în sensul că sunt mult, mult mai sensibilă decât de obicei. Tocmai pentru că stau acasă și nu mă pot mișca prea mult din pat, am destul timp să mă gândesc la viață, la amintiri, la trecut, la tot ce e omenesc posibil și imposibil și mă cuprinde o melancolie blegoasă și o nostalgie supărătoare, încât îmi vine să mă împușc cu coada de la mătură.

M-am apucat, ieri, să citesc Elevul Dima dintr-a șaptea de Mihail Drumeș și nu pot spune că o ador, așa cum ador Invitație la vals de același autor, dar nici că-mi displace. Îmi place modul lui Drumeș de a scrie, mă face să trăiesc scrierile lui, mă impulsionează să fac lucrurile pe care-mi doresc să le fac, în sfârșit, mă lasă surprinsă, mereu, într-un mod plăcut. Am să scriu despre carte când o termin (rezumat și părere personală).

Hai să spunem că înțeleg atât de bine ...

Suflește, n-aș putea să spun cum sunt. Am să scriu în altă zi despre asta, acum mă doare capul și mi-e rece; am temperatură și nu-s în cel mai strălucit mood posibil (se putea totuși și mai rău).

Merită, mi-am spus.

Ce naiba poți face într-o seară de sâmbătă ? Multe, ai spune, dar când mai și plouă, parcă nu mai ai chef de nimic. Mă rog, prin toată plictiseala și lenea, am găsit ceva ce mi-a făcut seara, ca să mă exprim așa. Am găsit mai întâi clipul ăsta:

În primă fază m-am gândit : ce naiba e și cu tipul ăsta ? Chiar n-are altă ocupație decât să de-a din gură ca nebunul ? Da, da, așa am spus în primă fază, dar am decis totuși să mă uit până la capăt. În fine, ce spun eu până la capăt ? Mi-a atras atenția din primele două minute. Când s-a terminat, am aruncat o privire către celelalte videoclipuri pe care le-a încărcat și-am rămas surprins plăcută. Tipul are creier și știe să-și exprime părerea în legătură cu subiectele pe care le abordează, are și un strop de comic, ce mai rețeta perfectă să te țină în priză. Este, efectiv, cum tot spune el (uită-te la videoclip ca să vezi), genial. Nu fac publicitate și, vai, nu e nici pupincurism sau mai știu eu ce măgărie, dar mi-a atras atenția și m-a surprins în mod plăcut, m-a făcut să spune ”Da, măi, uite, mai există și oameni cu creier în țara asta”. Mai departe, nu știu, mie mi-a plăcut, așa că m-am gândit să împart și cu alții ceva ce mi s-a părut genial. 

Sunt rațională, dar iubesc !

Fotografia îmi aparține, eu am făcut-o :)

Poate că nu am cea mai bună metodă de a arăta că iubesc, pentru că, în general, nu o arăt, dar dacă nu o arăt nu înseamnă că nu o fac. Iubesc, în limita posibilului și imposibilului, așa cum pot, așa cum știu, pentru că, da, sunt om. Nu știu exact ce e iubirea și, sinceră să fiu, nici nu-mi pasă - o definiție nu mă ajută să simt ceva mai mult sau mai puțin pentru o persoană.
Nu știu ce e viața, și totuși o trăiesc și o înfrunt zi de zi; nu știu ce e iubirea, și totuși o simt zi de zi, cu riscul c-o să sufăr cândva.
Sunt rațională ? Poate sunt, poate nu. Părerile sunt împărțite. Degeaba, sincer. Nu-mi pasă ce zice lumea.


Și, ca să închei postarea cu stil, am să-l citez pe Rareș* și am să spun : Sunt rațională, dar iubesc, pentru că iubesc să iubesc !




*Rareș.

Şi e vineri.

Surprinzător sau nu, e vineri. Am trecut cu bine peste ultima teză din an şi, sincer, cea de care mă temeam cel mai tare. Ieri am învăţat toată ziua, m-a durut capul, am simţit că o iau razna şi tot aşa, dar, slavă cerului, a trecut. Mă simt obosită ca naiba, nici chef de ieşit afară nu prea am, aş tot dormi şi lenevi, dar nu prea îmi iese. Sunt, ca să zic aşa, invidioasă pe unii amici, de la alte licee, care nu au teme, nu se stresează cu teste sau teze ... Totul pare/este atât de simplu la ei, idk; cu toate astea, nu aş da liceul meu (clasa mea!) pentru niciun alt liceu.
E vineri, aşa că nu prea mai vorbim de coerenţă; e după amiază şi mă doare capul, mi-e lene să mă mişc din pat, mi-e lene să dau replay la melodie, mi-e lene şi să respir.
Anyway, important e că au trecut tezele şi, da, sunt încă în viaţă şi, da, mai am puterea să ţopăi încă, cu toate că aş dormi cel puţin trei zile şi trei nopţi încontinuu. Slavă cerului pentru weekend, deşi promit că nu fac nimic ! Doar tema la mate şi repetiţii la instrument. Atât.

Și acum respir.

Dacă am rămas vie după ziua asta nenorocită (și, în mod evident, am rămas), rămân vie după orice. Să spun că am avut o zi proasta ? Nu, e prea puțin spus. Mă simt atât de obosită psihic, demoralizată, nimic nu merge bine, nimic. Că e vina mea, că nu e vina mea, sincer să spun nici nu mă interesează - când un fapt deja e consumat, degeaba mai căutam un vinovat; e ca o țigară, odată fumată, nu se mai reface. 
De mâine cică încep ploi, asta e o veste minunată ! Da, poate nu pentru majoritatea oamenilor, dar pentru mine e genial și, DA, LA NAIBA, SUNT O EGOISTĂ ! De multe ori mă gândesc doar la binele meu, așa e, nu am de ce să nu recunosc. 
Sunt cu moralul la pământ, nu știu ce naiba mă reface acum. Timpul. 
În mama ei de treabă, nici măcar coerentă nu mai sunt. Nu știu. Am obosit; nu mă mai consum. Vreau doar un somn lunglunglung.

Și mâine e iar luni.

Și mâine e iar luni și nu am deloc chef de liceu. Mă gândesc doar așa: mă ascultă la muzică (solfegiu plus instrument), apoi normă la sport (rezistența) și, poate, aduce teza la mate, unde știu că am fost un micmare dezastru. Sunt trei mari și late ! Trei lucruri care mă fac să vreau să îndepărtez lunea de duminică ... 
Îmi doresc și nu-mi doresc vacanța - anul ăsta a trecut mult prea repede, sper ca următorii să treacă mai încet, vreau să mă bucur de ei, de colegi, de bucurii și, evident, de necazuri.
Timpul trece indiferent de circumstanțe - nu se oprește dacă sunt supărată sau dacă plâng, el continuă să treacă; nu oprește nici dacă sunt fericită și aș vrea ca momentele alea să dureze o veșnicie. Am învățat că timpul mă poate salva, la un moment dat, dintr-o situație neplăcută, dar poate să mă facă să mă simt prost, pentru că a trecut prea repede și eu voiam să mai dureze. E ca exemplul acela ”dimineața, când sună alarma, zece minute trec cât unul, iar la liceu, în ore, un minute trece cât zece” :)). 
În orice caz, timpul e un mare nenorocit și nu ține NICIODATĂ cu noi. Ne poate păcăli în anumite momente, dar nu e nimic real - e totul o iluzie stupidă; iluzie, da, iluzie am spus, dar nimic magic. Numai iluzii care se pierd mai apoi în van. 
Dar cine are nevoie de iluzii ? Ducă-se ...


Vreau doar o zi bună mâine. Atât. Dacă după ziua de mâine rămân vie, sunt o supraviețuitoare. Și nu doar din cauza zilei de mâine, ci a tuturor chestilor care s-au întâmplat în ultimele zile.

That moment when people you know become people you knew ...

Urăsc momentele în care spun că eu cunosc pe cineva, dar, în realitate, nu am nicio idee despre cum e acea persoană. Şi nu, nu pentru că obişnuiesc să pretind că-l cunosc pe X sau pe Y, când, în realitate, nu o fac, eu mă refer strict la momentele în care stai mult cu o persoană şi crezi că o cunoşti, dar nu o faci. Am ajuns pur şi simplu la concluzia că, uneori, în viaţă, trebuie să ne depărtăm de cineva - după ce acest cineva ne-a rănit într-un oarecare mod -, pentru a putea să-i vedem adevărata faţă. E trist, dar probabil că stă în natură umană să ai o multitudine de măşti, dar e aşa de plăcut când apare cineva în faţa căruia poţi renunţa, fără teamă, la toate măştile - şi îţi vede toate părţile: frumoase, urâte, plictisitoare, fascinante, irascibile, vulnerabile şi aşa mai departe.


Te împrieteneşti cu anumite persoane şi ajungeţi să vă înţelegeţi bine, iar apoi adormi liniştit cu impresia că va fii mereu aşa, dar, într-o zi, bruc, vă opriţi din vorbit. Nu vă mai căutaţi, nu vă mai daţi mesaje şi nu vă mai sunaţi, nu vă mai vedeţi, e totul gata, brusc. Pe moment, eşti atât de şocat încât nu poţi plânge sau orice altceva, dar apoi ... ? Am tot auzit replici de genul "dacă iubeşti pe cineva, lasă-l liber"; okay, am să fac asta, dar apoi ? Îmi spune, vă rog, cineva, ce să fac în cazul în care nu se mai întoarce ? Nu ! Nimeni nu-mi spune, pentru că nimeni nu ştie. 


Aşa că, dragi persoane ce plecaţi din viaţa mea, vă rog din tot sufletul să luaţi cu voi şi amintirile, pentru că n-am nevoie de ele; nu am nevoie de nişte chestii fixate în suflet în subconştient care să-mi provoace doar scârbă sau durere. Dacă plecaţi, luaţi cu voi tot şi nu vă mai întoarceţi, pentru că odată ce aţi plecat, nu va fii la fel când vă veţi întoarce. Îmi veţi fii străine, ciudate; veţi fii doar nişte persoane pe care obişnuiam să le cunosc !

Ploaia - spală amintirile de pe trotuarul vieții.

Iubesc ploaia. Bizar sau nu, o iubesc. Nu-mi păsa că nu pot ieși afară când plouă, că nu mă pot plimba sau sta cu prietenii pe afară - pot sta prea bine și în casă, îmi face bine puțin timp petrecut cu mine. Pot citi, scrie sau pur și simplu să vorbesc la telefon sau pe messenger cu persoane cu care n-am mai vorbit de multă vreme. (Am să fac cândva o postare despre persoane cu care nu am vorbit de multă vreme, dar nu azi, nu am starea necesară deloc; n-am starea necesară pentru nimic). 
Și nu am nevoie de umbrelă sau adăpost atunci când plouă, pentru că e un sentiment atât de plăcut să fii ud, să ai părul ud și hainele ude și să tremuri ușor de frig, iar apoi, în casă, când te schimbi și te usuci pe păr, să ai un sentiment de căldură trupească, plăcută.
Ploaia, în general, e ceva de neînlocuit, de nedescris, e extraordinară și o iubesc atât de mult, pentru că spală amintirile pe de trotuarul vieții !

Melodie (3)

Am mai revenit cu o melodie ... Am plâns, am râs pe melodia asta, am învățat-o de pe rost, am ignorat-o, am urât-o și am adorat-o iar. 

Melodie (2)

De melodia asta am aflat acum ceva (mai multă) vreme, de la cineva și o ascult destul de mult, buut nu mă pot sătura de ea :3

Melodie (1)

Tind să cred că toată lumea are, la un moment dat, o melodie, sau mai multe, care-l obsedeză într-un oarecare mod. Mie mi se întâmplă extraordinar de des să ador o melodie atât de mult încât s-o ascult doar pe ea, iar după câteva zile/săptămâni să fiu atât de sătulă de ea, încât să nu o mai ascult deloc, pentru că încep c-o urăsc. Dar o lună mai târziu, încep să o ascult iar și realizez că tot îmi place. Anyway, muzica e acel ceva indispensabil pentru mine. Unii au drogurile, altele au fardurile, eu am pur și simplu muzica. Mă rog, am să postez câte o melodie care-mi place în fiecare zi; o melodie care mă obsedează în momentul de față sau m-a obsedat cândva sau care are niște versuri semificative pentru mine.

Timp.

Îmi amintesc ziua de 15 septembrie a anului trecut, când am pășit cu o oarecare teamă în curtea liceului, prin marea de oameni, încercând să-mi găsesc clasa; mă-ntrebam doar ”cum să-i găsesc?”, când nu cunoșteam pe nici măcar unul dintre el. Dar a trecut ziua aceea, au trecut și următoarele și ne-am împrietenit; liceul n-a mai părut așa un ... ”big shit”, din contră chiar, îmi face plăcere să merg - desigur, nu de dragul profesorilor, testelor, normelor, proiectelor și temelor.
Până acum a plouat, a bătut vântul și-am considerat primăvara o întârziată - în fond, eu nici n-o așteptam; acum că se încălzește realizez încă odată că timpul nu stă pe loc, ci înaintează mult prea repede.
Timpule, nu-ți pot ține pasul, unde îți este butonul de pauză ?
S-a încălzit afară, soarele deja începe să ne prăjească și e aproape luna mai. Și-apoi gata liceul, gata clasa a noua.
Când a trecut timpul așa ? Nu știu. Poate fac zi de zi prea multe lucruri mărunte, poate nu fac nimic, poate mă complac pur și simplu într-o stare de plictis total și nu vreau să ies din asta. 


Cică viața e ca un tren și, așa cum nu putem stabili ce persoane vor urca în el, nu putem stabili nici cu ce viteză va merge el; nu-l pot opri. Dacă plâng, urlu, zbier sau țip el continuă să meargă, așa că îl las. Îl las să meargă și încerc să-mi fac călătoria cât mai plăcută și cât mai lipsită de incidente.
În orice caz, i'm on the pursuit of happines (kid cudi)