Proză (1)

Lucrarea e pur fictivă, orice asemănare cu o persoană reală nu e intenţionată. : )

- E ultima dată, a spus ea, ultima dată când privesc în trecut.

- Ştii că te minţi singură, i-a spus viaţa, zâmbind.

Dar fata a ignorat-o, la fel cum a ignorat totul în anul ce trecut; zilele îşi pierduseră sensul şi culorile, iar ea îşi pierduse zâmbetul şi încrederea, aşa că ce rost mai aveau acum amintirile ?

Aveau ! Se hrănea cu ele ! Se trezea cu ele, adormea cu ele; ele o ţineau în viaţă. Nu avea nevoie de un motiv să vrea să moară, avea nevoie de un motiv să vrea să trăiască. Şi nu avea, dar era prea laşă să-ţi curme viaţa şi, pe de o parte, nici nu vedea de ce ar face asta -  care era, în fond, pentru ea, diferenţa dintre cele două ?

Faptul că respira, atât. Lăsase o rutină enervantă să se instaleze, se complăcea în situaţia în care era; ba chiar afirmase odată:

- Sufăr de depresie şi nu mă pot trata !

Ăsta era adevărul ? Oare chiar nu putea ? Nu, nu cred. Cred că, în realitate, nu îşi dorea asta, nu voia să treacă peste, din simplul motiv că avea speranţa că el se va întoarce.

- Mi-e prea frică să las totul să plece, pentru că ar lăsa un gol în sufletul meu, pe care mă tem că nimeni nu-l va mai putea umple vreodată. 

- Ce e cu negativismul ăsta ? a întrebat-o cineva.

- E realism, a răspuns ea sec.

- Realism ?

- Da. El m-a învăţat să fiu aşa.

Era realism ? Poate. El era nefericit şi se hrănea cu ea, cu zâmbetul ei, cu gesturile ei, în fine, cu persoana ei, iar în timp a ajuns şi el fericit. Şi erau amândoi fericiţi. Dar apoi el a plecat şi, nu numai că s-a distrus pe el, a distrus-o şi pe ea.

A ucis un copil, prin indiferenţă. I-a făcut inima să se oprească din pompat sânge în momentul în care a privit-o cu ochii lui verzi, trişti.

I-a ruinat trecutul şi i-a dat peste cap prezentul, dar ... Chiar îl va lăsa să se atingă de viitorul ei ?