A doua sansa se numeste "maine".

Mereu am preferat sa cred ca exista o a doua sansa pentru orice, oricand, oricine si oriunde; am vrut sa cred ca orice om merita o a doua sansa, indiferent de greseala pe care o face si, multa vreme, chiar am crezut, ca o naiva ce sunt, in "a doua sansa". O avem, intr-adevar, se numeste "maine" si suntem norocosi sa avem parte de ea, dar ... degeaba vine sansa, daca nu vine curajul. Degeaba am o a doua sansa sa fac ceva, daca eu nu am curaj sa o fac sau daca sunt prea orgolioasa s-o fac. Imi urasc orgoliul. Poate ca am pierdut atat de multe din cauza lui, but who cares now ? Totul e in trecut si-am trait in perioada aia destul. Am preferat sa traiesc in trecut, da, din simplul fapt ca prezentul era prea trist, deprimant, gol, vag, sec, incolor, rece, iar viitorul atat de inspaimantator si imprevizibil, incat trecutul, presarat in mare parte numai cu bucurii and sutff si umplut de putinele persoane de care chiar aveam/am nevoie, arata perfect ! Dar e gata. Trecutul e trecut si trebuie sa-l las sa plece, ramane doar de vazut daca pot, daca sunt pregatita s-o fac. Deseori spun ca da, dar nu e asa, ma mint singura. Ma tem, de fapt, sa las trecutul in urma, ma tem sa accept lucrurile asa cum sunt, din simplul motiv ca in sufletul meu va ramane o gaura si nu stiu daca altcineva, vreodata, va fii in stare s-o umple pe deplin, sa nu ramana spatii goale, pe unde sa adie rafale de tristete. Sunt o persoana care se plictiseste foarte, foarte repede, asa ca am nevoie de o persoana care sa ma accepte asa cum sunt: cu toanele mele, rasul incontrolabil, stari de tristete aparute de nicaieri, gusturi ciudate la imbracaminte sau muzica, dar, hei ! Sunt o adolescenta si sunt in cursul crearii personalitatii mele, asa ca nu trebuie sa fiu condamnata. Nu profit de faptul ca e "normal" sa am o fire schimbatoare, nu devin o mimoza sau o fitoasa, stiu sa gust glume bune, stiu sa gust si glumele care sunt facute pe seama mea, daca sunt facute cu bun gust, stiu sa fiu normala. Dar a fii normal nu e suficient pentru mine, eu nu vreau sa fiu normala, nu pot sa fiu normala, daca pot fii mai mult de atat. Pot fii unica si, indiferent ce s-ar intampla, am sa raman aceeasi, nimic nu ma schimba. Poate doar ma maturizez, cresc, realizez ca unele lucruri nu stau asa cum credeam eu ca stau de fapt, dar nu am de gand sa indepartez oameni de langa mine pentru ca sunt eu prea fericita cu cineva sau prea suparata pe cineva. In cazul acesta, imi place sa aseman oamenii cu florile, hai sa spunem ca suntem crini, iar un crin nu-si pierde puritatea, chiar daca e tavalit prin mocirla.