Azi, stelele refuză și ele să strălucească ...

Sunt unele momente în care-mi vine pur și simplu să plâng. Poate că toată ziua a fost genială și am râs până n-am mai putut and stuff, apoi, când vine seara, e de ajuns să văd o fotografie, să citesc un citat, o frază dintr-o carte, un nume sau să aud o melodie și mă cuprinde o stare de tristețe pe care, aparent, nu o pot explica. Mă simt neputincioasă, pentru că, vreau sau nu, nu pot ieși din starea asta, refuz să o fac; uneori simt chiar că nu mai am lacrimi, refuz să mai plâng, mă încăpățânez să adorm așa, tristă și încărcată emoțional, dar mai rar, căci rar rezist ...
Nu pot minți: am avut și zile mai bune, dar, de asemenea, am avut și zile mai proaste. Uneori cred doar că sunt nefericită. Da, nefericită. Dar îmi alung gândul, ies afară, râd și spun/ascult bancuri, țopăim și ce mai facem noi, dar seara ... Seara sunt singură. Și e doar un sentiment stupid, inexplicabil, când parcă toate amintirile vor să iasă la suprafață, când lacrimile pur și simplu curg și nici eu nu depun efort să le mai opresc. Din contră chiar, uneori ascult și muzică tristă, parcă aș vrea să mă impulsionez să plâng.
Acum, am așa o stare. Încerc să zâmbesc, mă gândesc că, de, poate chiar aș avea motive, dar nu sunt destul de mari. Cele care mă țin tristă sunt cu mult, mult mai mari, iar dacă au aceeași mărime, cu siguranță nu au aceeași greutate ... Așa că, azi, refuz să nu plâng. Azi, stele refuză și ele să strălucească ...