Nu pot iubi decât veşnic...

Dragă tu,

În momentul ăsta aş putea scrie "îmi lipseşti" până când nu aş mai putea să inserez caractere aici, dar la ce bun ? La ce bun când nici măcar nu ştiu dacă-mi mai lipseşti ? Cine naiba eşti tu, spune-mi ? Pentru că, da, aş vrea să ştiu. Îmi amintesc absolut toate chestiile pe care le spuneai, îmi amintesc realismul tău care deseori mă enerva. Dar eram un copil, unul prost, iar tu erai la fel. Nu trebuia să te cunosc, zău, nu trebuia. Nu înţeleg, dacă Dumnezeu a vrut ca noi să fim împreună, de ce nu suntem ? Iar dacă n-a vrut să fim împreună, de ce a mai făcut să te iubesc ? Şi te iubesc ? Ce naiba înseamnă iubirea până la urmă ? Să te accept cu tot cu defectele tale ? Dar fac asta cu multă lume, asta nu înseamnă că îi şi iubesc pe toţi ... Nu ştiu de ce te iubesc şi probabil că asta e iubire. Să nu ştiu de ce te vreau lângă mine şi totuşi s-o fac. N-am căutat niciodată motivele pentru care te iubesc, să zicem că n-am avut nevoie, dar, într-o perioadă, cătuam motive pentru care să nu o mai fac. Şi nu am nevoie de tine, serios, eu pot şi singură, aşa spun mereu ... Dar apoi vine seara, ştii, mereu vine seara şi atunci îmi e cel mai dor de tine şi de conversaţiile interminabile, de tachinările la telefon, de poreclele noastre stupide, de tot ... Şi mă întreb : ce-ai însemnat, tu, mai exact, pentru mine ? La început, nimic. Nu ieşeai cu nimic în evidenţă, m-am purtat chiar urât cu tine, pentru că mi se părea mie că tu eşti nu-ştiu-cum, dar ai avut grijă să-mi dovedeşti că eşti special ...Apoi a venit vremea in care am fost pentru prima dată dezamăgită de tine şi-mi cer mii şi mii de scuze. Nu era vina ta de fapt. Era a mea. Am tot întrebat "cine te crezi?", dar întrebarea reală pe care trebuia să mi-o pun era "cine mă cred?". Da, la naiba, da ! Cine mă cred sau, mă rog, m-am crezut eu atunci să-mi dau voie să am aşteptări de la tine ? Eu nu am avut niciodată aşteptări de la nimeni, pentru că ştiu prea bine că, de regulă, aşteptările implică dezamăgiri şi-am preferat să mă ţin departe de ele, dar credeam că eşti diferit şi mi-am permis să am aşteptări. Mi-am permis să te iubesc şi ţi-am permis să mă iubeşti. Pentru că m-ai iubit, nu ? Da, probabil că în felul tău, ai făcut-o.  

Azi nici măcar nu mai contează care dintre noi a greşit mai des - şi nu, nu spun asta pentru că eu aş fii greşit mai des sau ceva -, nu mai contează nici cine pe cine a iubit mai mult, pentru că faptul e consumat, totul s-a terminat şi nu mai are niciun fel de importanţă. Făceam parte din aceeaşi poveste cândva, din aceeaşi carte, dar acum totul s-a schimbat : cartea, personajele, povestea şi, aparent, tu nu mai faci parte din personajele din cartea mea. 

Mi-ai spus că dezamăgeşti pe toată lumea, dar eu speram că nu sunt toată lumea pentru tine ... Aşa că, din nou, iartă-mă, dar eu nu pot să iubesc decât veşnic şi se pare că tu nu ... Iar de câte ori te întorci înapoi, mă dai peste cap, aşa ca vreau să te întreb:

De ce naiba te tot întorci şi calci pe amintiri ?

Proză (3)

Prima parte a acestei proze se află aici: Click (prima parte)

A doua parte a aceste proze se află aici: Click (a doua parte) - scrisă de Rareș

Iar mai jos este partea a treia ...

Telefonul sună din nou, toată noaptea, însă nu-i păsa. Tot ce auzea erau fulgere și vocea ei, îi inunda în permanență gândirile... Dar era prea târziu.


Dimineața a fost rece, poate prea rece pentru o persoană vie; totul în jurul lui era lipsit de viață, natura, cu câteva zile-n urmă nu putea fii mai vie de atât, dar acum era moartă, totul era mort, ea era moartă. Robert își pusese chiar întrebarea dacă mai merită să trăiască, dacă mai avea vreun motiv să zâmbească, acum că ea s-a dus. Nu știa, acum se stăpânea să nu plângă, dar ceda, ușor, ușor. S-a ridicat în capul oaselor și s-a dus în baie, să facă duș; încăperea păstra parfumul ei dulce, de vanilie, iar el luase poza cu el, poza ei ... Lacrimile se luptau cu voința lui, avea să cedeze, știa ... A tras adânc aer în piept și-a privit-o, a luat tricoul uitat de ea în cuiul agățat în baie, l-a strâns în brațe și a început să plângă, cu lacrimi mari, fără să mai respire cum trebuie, agitându-se; aproape că plângea isteric.


S-a îmbrăcat în grabă, trebuia să meargă la ea, s-o vadă, chiar dacă auzise prea bine ce spusese mama ei, că nu vrea să audă de el ... A mers ca un mort viu pe stradă, nepăsându-i de mașini. ”Mă duc s-o văd și apoi mă omor și eu, doar s-o mai văd odată” și-a spus el, dar știa că nu avea să facă asta. Era prea laș să moară, dintotdeauna fusese. Era prea orgolios, așa cum fusese mereu, dar acum singura persoană care-l iubise, care-i dorise binele și pe care o iubea cu disperare nu mai era.


- Vă rog, vreau doar s-o văd o clipă, vă implor, o clipă și mă duc numaidecât.
- Nu sunt sigură că ...
Dar femeia nu și-a putut continua propoziția. L-a privit în ochii-i atât de triști, i s-a făcut milă. Poate că, până la urma urmei, o iubise, în felul lui, la fel de mult cât își iubise ea fiica, dar n-a știut s-o arate. Doar erau niște copii, în numele lui Dumnezeu ! Cu ce era Robert vinovat de moartea fetei ? Era încăpățânată, orgolioasă și nu voia în ruptul capului să renunțe la ce iubea, dar el îi rănise sentimentele, orgoliul, tot ...


S-a apropiat de patul ei, parfumul ei era același și plutea în aer ca o fantomă plăcută și fierbinte, și a privit-o. Era frumoasă, la fel de frumoasă cum o știa dintotdeauna: părul șaten și ondulat i se revărsa pe pernă, la fel ca în serile în care o ținea în brațe și la fel ca în diminețile când o trezea cu un sărut, era puțin mai palidă decât de obicei - ea mereu fusese palidă, așa era pielea ei, niciodată nu se bronza, doar se înroșea și devenea din nou albă ca laptele. Era frumoasă. Și fusese a lui, aproape complet, nu trebuia să o forțeze. S-a așezat în genunchi lângă ea ... A luat-o de mână și a început să plângă. Spera ca ea să se miște, să-l ia în brațe, ca în serile în care el era prost dispus, să-l sărute și să râdă inocent, să-i spună că va fii bine, dar ea nu se mai trezea.
- Iartă-mă, Lotte, iartă-ma ... a spus cu vocea sfâșiată de durere, nu știu ce a fost în capul meu, nu știu, dar nici în al tău nu știu ce-a fost ... să te duci, Lottie, fără mine ! Cum ai îndrăznit ? Ai idee cât te urăsc ? M-ai lăsat singur, fără să știu pe ce cale s-o apuc, fără niciun bilet lăsat în urmă, fără nimic, dar nu înțeleg, te-am rănit și mai rău în alte zile, iar acum ... Doamne, Lottie, nu mai sunt coerent ! Abia-mi mai știu numele și numai Dumnezeu știe ce forță supraomenească m-a oprit să nu ma arunc de pe pod. În numele a tot ce e sfânt, ești nebună, să te omori, auzi, pentru un prost ca mine ! Dar te iubesc, Lottie, îți jur c-o fac ...


S-a ridicat de acolo câteva ore mai târziu, mama ei a înțeles și i-a dar voie să stea cât dorește lângă ea. Îl privea ușor de la ușă și plângea și ea ... Durerea lui îi sfâșia sufletul aproape la fel de mult pe cât o făcea moartea lui Lotte.


Când să iasă din cameră, Robert a mai privit odată camera, patul, a tras aer în piept și a privit noptiera. Era o hârtiuță pe ea și-și văzuse numele scris pe ea; era scrisul lui Lotte, îl recunoștea oriunde ! 

I'm fine.

Și e vacanță, da, de ceva vreme, dar eu nu prea am simțit-o. Sunt în continuare obosită, deși simt cum încep să mă refac - duceți-vă undeva, teme, proiecte, instrumente și alte alea. Și sunt bine acum. Da, cred că sunt. E iunie, dar nu e foarte cald - sper, de fapt, la o vară ploioasă, deși probabil că n-am șanse. Da, sunt bine. Îmi repet asta în speranța c-am s-o cred. Sunt bine, dar nu prea. Îmi impun să fiu bine. Nu sunt bine, dar nu sunt nici tristă acum. Nici măcar nu mai știu ce sunt. Nici măcar nu mai știu ce-mi lipsește (sau știu, dar nu vreau să mai recunosc).

Nu ești primul care pleacă, dar ești primul care-aș vrea într-o zi să se întoarcă ...

Ba nu. Să nu te mai întorci. Azi nici nu te mai iubesc.

Proza (2)

Lucrarea e pur fictivă, orice asemănare cu o persoană reală nu e intenţionată. : )

-          Te rog, Lotte, când pleci, ia cu tine doar amintirile și lasă aici doar urmele sandalelor ...

Dar ea nu l-a privit deloc, își împacheta mecanic tricourile și își îndesa fustele colorate în geamantanul deja plin. ”Nici măcar nu mă mai poate privi, atât de rău mă urăște”, și-a spus el.

Se ștergea violent la ochi, cu mânecile hanoracului subțirel, gri. Pleca. Atât i-a fost. Plângea și nu voia să-i arate asta, dar cedase, pe toate planurile, așa cum îi spusese el, cândva, că a cedat. Se dusese naibii tot, distrusese el, cu indiferența lui, tot ce mai rămăsese din acea relație ce părea perfectă. Și cine i-a mințit, oricum, că avea să meargă ? Ea era orgolioasă, încăpățânată, geloasă și posesivă, iar el era la fel de orgolios, gelos și absurd, se plictisea repede și avea nevoie de schimbări, pe care, aparent, ea nu a fost dispusă să le facă.

-          Te pot face să zâmbești și cu hainele pe mine, nu fii așa, Robert !

-          Nu, nu pot, înțelege ! Am o vârstă.

-          Și niciun drept să mă constrângi așa totuși ...

-          Te iubesc, Lottie, chiar o fac, dar nu merge așa !

-          Atunci du-te undeva, străinule, du-te undeva !

O iubea. O privea, vedea că plânge și nu-și putea explica ce-a fost în capul lui. Ea chiar pleca. Singură. Fără el. Fără să-i spună unde se duce, cu cine sau ce are să facă. Renunța la el. De fapt, el renunțase la ea. Era nedrept față de ea să gândească așa, știa, în fond, ea luptase din greu pentru el în ultimul an, când el devenise imposibil, așa că nu avea nici măcar cel mai mic motiv să spună că ea nu a făcut-o. În realitate, el devenise nepăsător. A fost nevoie s-o piardă ca să-și de-a seama ce mult o iubește. Lotte a ieșit trântind ușa, trăgând geamantanul greu după ea. El a închis ochii, a adormit, s-a stăpânit, și-a impus să nu plângă, dar cea mai grea parte a fost dimineață, când s-a trezit. Lotte nu mai era acolo, patul era rece și gol, iar camera pustie și îmbibată doar în parfumul ei ...

Și a sunat-o pe Lotte, să se întoarcă:

-          Lottie, iartă-mă, vino acasă ! a implorat el, disperat.

-          Lotte s-a sinucis, a răspuns sec o voce de femeie.

I'm good enough !

Mereu pretind că sunt bine și că nu-mi pasă; pretind că nimic nu mă afectează, dar nu este așa. TOATE mă afectează, fiecare într-o anumită măsură și, în ultimul timp, am încheiat mult prea multe zile spunând ”nu e corect”. Și, la dracu, nu e corect !
Privesc acum în trecut și văd toate persoanele astea speciale pentru mine, stând chiar lângă mine ... Și apoi privesc în viitor: văd în continuare persoanele astea, dar ele nu mai sunt aici pentru mine ... S-au schimbat, au alt anturaj, iar eu nu mai însem nimic pentru ele. Poate că nu ar trebui să mă afecteze, dar o face. Și aici e vorba despre două persoane, doar două ! Am crescut alături de ele și credeam și speram c-o să fie mereu aici, dar mă uit acum ... Și mă întreb cine naiba sunt persoanele astea, pentru că eu nu le mai pot recunoaște ! Ele se înțeleg bine cu prietena mea cea mai bună, iar eu mă simt puțin ... ciudat. Obișnuiau să-mi alcătuiască mie universul și acum, gata, n-o mai fac. 
M-am tot intrebat ”Nu sunt suficient de bună?” și, multă vreme, chiar mă împăcasem cu ideea asta - că nu sunt suficient de bună: pentru mine, pentru acele persoane, pentru oricine, dar știți ce ?

Nu sunt perfectă, dar sunt îndeajuns de bună ! Iar dacă pentru voi asta nu e suficient, atunci îmi pare rău pentru voi. Am dat tot ce-a fost mai bun, n-a fost destul probabil, asta e. Sunt rănită, nervoasă, supărată, dezamăgită și demoralizată, dar știți ce ? Lumea nu se oprește cu voi ! Am să zâmbesc și am să trec peste, nu e un capăt de țară.

Proză (1)

Lucrarea e pur fictivă, orice asemănare cu o persoană reală nu e intenţionată. : )

- E ultima dată, a spus ea, ultima dată când privesc în trecut.

- Ştii că te minţi singură, i-a spus viaţa, zâmbind.

Dar fata a ignorat-o, la fel cum a ignorat totul în anul ce trecut; zilele îşi pierduseră sensul şi culorile, iar ea îşi pierduse zâmbetul şi încrederea, aşa că ce rost mai aveau acum amintirile ?

Aveau ! Se hrănea cu ele ! Se trezea cu ele, adormea cu ele; ele o ţineau în viaţă. Nu avea nevoie de un motiv să vrea să moară, avea nevoie de un motiv să vrea să trăiască. Şi nu avea, dar era prea laşă să-ţi curme viaţa şi, pe de o parte, nici nu vedea de ce ar face asta -  care era, în fond, pentru ea, diferenţa dintre cele două ?

Faptul că respira, atât. Lăsase o rutină enervantă să se instaleze, se complăcea în situaţia în care era; ba chiar afirmase odată:

- Sufăr de depresie şi nu mă pot trata !

Ăsta era adevărul ? Oare chiar nu putea ? Nu, nu cred. Cred că, în realitate, nu îşi dorea asta, nu voia să treacă peste, din simplul motiv că avea speranţa că el se va întoarce.

- Mi-e prea frică să las totul să plece, pentru că ar lăsa un gol în sufletul meu, pe care mă tem că nimeni nu-l va mai putea umple vreodată. 

- Ce e cu negativismul ăsta ? a întrebat-o cineva.

- E realism, a răspuns ea sec.

- Realism ?

- Da. El m-a învăţat să fiu aşa.

Era realism ? Poate. El era nefericit şi se hrănea cu ea, cu zâmbetul ei, cu gesturile ei, în fine, cu persoana ei, iar în timp a ajuns şi el fericit. Şi erau amândoi fericiţi. Dar apoi el a plecat şi, nu numai că s-a distrus pe el, a distrus-o şi pe ea.

A ucis un copil, prin indiferenţă. I-a făcut inima să se oprească din pompat sânge în momentul în care a privit-o cu ochii lui verzi, trişti.

I-a ruinat trecutul şi i-a dat peste cap prezentul, dar ... Chiar îl va lăsa să se atingă de viitorul ei ? 

And i miss you.

O să fie ceva scurt, pentru că, sincer, nu vreau să scriu despre tine. Dar îmi lipsești, iar ăsta nu e un lucru opțional, nu e ceva pentru care pot opta, nu pot alege să-mi fie sau nu dor de tine. Nu-mi pot impune asta. Pentru că ești real, perfect cu imperfecțiunile tale și-mi lipsește tocmai persoana care credeam eu că ești. Am învățat, datorită ție, că nu-mi lipsește neapărat persoana ta ... Îmi lipsește ce eram și ce simțeam când eram cu tine, în preajma ta and stuff. Mă făceai să mă simt specială, asta este, iar eu iubesc să mă simt specială, pentru că, ei bine, cred că oricui îi place să aibă pe cineva care-l face să se simtă special. După o perioadă am realizat că am început să împart băieții în două categorii: tu și cei care nu sunt tu. E greșit, știu, să cred că va mai fii cineva, vreodată, ca tine; poate că nici nu mai vreau pe cineva ca tine. Nebună să fiu să îmi doresc să mai fiu rănită încă odată. Dar probabil c-aș risca, știi ? 

Și-mi lipsești. Poate că nu ți-am spus-o prea des sau chiar deloc în ultima vreme, sau poate când am spus-o nu ai luat-o în serios, dar ... I fucking miss you și, câteodată, tot ce-mi doresc e să-ți trag una și să-ți spun ”Heei, îți amintești de mine ? Obișnuiam să însemn ceva pentru tine ...”. Dar n-am s-o fac. Sunt prea lașă. Așa că renunț.

Șiiiii e vacanță.

Am mai spus și o repet: nu știu când a trecut anul ăsta. Practic, nu am conștientizat cu adevărat că s-a sfârșit anul decât atunci când, la semafoare, unde era atât de aglomerat încât abia putem să ne mișcăm sau să respirăm, am îmbrățișat-o, poate, pentru ultima dată vara asta pe prietena mea cea mai bună. Și, da, recunosc, am plâns ca o proastă. Mă ținea în brațe și credeam că râde, dar plângea și ea. I se întisese rimelul și fardul (moment în care îi mulțumeam lui Dumnezeu că eu sunt naturală). Am stat așa, îmbrățișate, preț de zece minute, timp în care am făcut un efort supraomenesc să mă opresc din plâns și să zâmbesc. Sunt emotivă, da ! Sunt foarte sensibilă, da ! Dar o iubesc pe ființa asta și am stat zi de zi cu ea, iar acum a plecat și nu sunt sigură dacă o mai văd vara asta sau doar la toamnă. Și-mi va fii greu fără ea. 


În clasa a fost okay, a ținut cam mult premierea, dar mă bucur că nu s-a făcut afară, cu careu și alte alea, că nu aveam chef. Am stat în bancă cu un coleg și am râs timp de două ore și am șușotit, în timp ce diriginta își ținea discursul. Copilării. Am luat mențiune, nu-s chiar mândră de mine, îmi propun să lucrez mai mult, dar, meh, e totuși mai mult decât nimic, așa că nu mă plâng. Apoi am făcut câteva fotografii cu colegii, cu dirginta, ne-am îmbrățișat, pupat și alte alea și am plecat. Momentul cel mai greu a fost, așa cum am spus, cel de la semafor. 


Am un colectiv de nota unșpe plus și sper că măcar câțiva dintre ei să nu fie plecați toată vara, pentru că așa are să-mi fie mult prea dor de ei.


Așa că hai toamnă, hai clasa a zecea. 
O să-mi lipsească toți până atunci - până și cei pe care nu-i plac prea mult. 


Poate că postarea asta nu are nicio noimă, poate nu e coerentă and stuff, dar când descriam sumar momentul de la semafor îmi ștergeam cu spor lacrimile. Azi, n-am chef de nimic. Și probabil nici mâine și nici duminică. Vara asta am să-mi ocup timpul alergând la stadion și lungi plimbări pe unde apuc. Și să repet la instrument - asta ar trebui să mi-o scriu în frunte.

Dragă străine ...

Dragă străine, 

Azi, nu mai știu cine ești. Nu te mai cunosc și nu sunt sigură dacă vreau sau nu să te redescopăr, pentru că mi-e teamă, știi, teamă că aș putea fii dezamăgită din prostia mea. Uneori vreau să nu fiu destul de bună, pentru ca oamenii să nu aibă așteptări de la mine, să nu-i pot dezamăgi, iar eu am făcut prostia să te văd mai bun, să cred că, într-un fel, ești diferit. A fost o greșeală, știu, și-mi pare rău. Nu trebuia să am așteptări de la tine, în fond, ești om, faci și tu greșeli. 

Nu vreau să spun că regret că te-am cunosc sau orice altceva, pentru că aș minți. Tu ești marea decepție a vieții mele. Cel puțin pentru moment. Poate, străine, că mă grăbesc cu asta, dar după tot ce-a fost, îmi promit mie că n-am să mai las pe nimeni atât de aproape de mine, să mă poată răni atât de tare.

Și am crezut că ești diferit. Am crezut și am sperat că îți pasă ...

Trist, nu ?

- Întâlnești pe cineva.

- Deveniți apropiați. 

- E totul minunat pentru o perioadă.

- Apoi unuia dintre voi încetează să îi mai pese.

- Vorbiți mai puțin. Conversații neplăcute. Niciun fel de comunicație.

- Amintirile încep să se deruleze.

- Apoi persoana pe care o cunoști devine o persoană pe care o cunoșteai.

Cam așa stă treaba de obicei, neh ... ?

Totul este diferit acum ...

Urăsc momentele acelea în care ești prieten cu cineva și vă petreceți mereu timpul împreună, faceți de toate, vă sprijiniți, vă susțineți, râdeți, iar apoi, într-o zi, brusc, toate astea încetează. Atunci, în momentul ăla, nu te gândești cum e cealaltă persoană, te gândești, poate, că nu-i pasă, te gândești la faptul că ție îți este rău, că parcă totul merge prost, că lumea se prăbușește.


Iar apoi știi ce doare și mai rău ? Să auzi de la un alt prieten apropiat că acea persoană cu care nu mai vorbești de ceva vreme a spus ”Ah, X. ? S-a schimbat atât de mult ...”. Și doare. Îți spun sincer că doare, pentru că, în esență, nu tu ești cel ce s-a schimbat, ci el. Pur și simplu taci și înghiți, zâmbești sec și mimezi a mia oară fericirea. Apoi mai auzi ”Vai, X., Y. a spus că îi lipsești atât de mult?” Oh, please ! Spune-mi, cam cât de mult ? Atât de mult că nu poate să mă sune/să sune la interfon/să-mi scrie pe facebook/pe mess ceva, ca să ieșim or smth. Și și asta doare.


Privești o clipă în trecut și îți amintești de toate, toate amintirile, vezi fotografii, videoclipuri cu voi, auzi înregistrări și, poate nu vrei, dar te afectează cumva, pentru că persoana care nu mai e acum aceeași făcea parte din tine și, indiferent cum o iubeai, nu-ți doreai să plece de lângă tine nicicând.


Vin anumite momente în viață în care persoanele pe care le cunoaștem devin persoane pe care obișnuiam să le cunoaștem. Dar chiar și așa, după mult timp, de ce ele se întorc înapoi și calcă pe amintiri ... ?

Încă puțin ...

Și e gata școala. Nu pot să cred, sincer, nu realizez când a trecut anul ăsta. De vreun an și ceva încoace nici măcar nu mai simt timpul trecând. Urăsc vara. Mereu am urât-o, o urăsc și-acum, și-o s-o urăsc mereu, dar, în același timp, o iubesc; iubesc zilele lungi de vacanță, ploile de vară, alergatul prin grădina bunicii cu Raul ... Toate astea merită să înduri căldura.
Revenind, totuși, la subiect. Mai e o săptămână. Ultima, de fapt și cea mai lejeră. O să mă asculte mâine la muzică, că am lipsit din cauza operației săptămâna trecută, but who cares ? Sunt doar două cântece la instrument pe care le-am tot repetat, așa că mă voi descurca. Optimism ? Eu ? Wow, asta-i ceva ce n-a mai fost de mult.


Încă puțin ... și-am să fiu okay. 
Sau poate nu.

N-am fost decât doi călători cu trenul ...

... Ce ne-am urcat în tren fără bilete.

Tu poți pretinde-n continuare că îți pasă.

Eu pot pretinde-n continuare că sunt bine.

A doua sansa se numeste "maine".

Mereu am preferat sa cred ca exista o a doua sansa pentru orice, oricand, oricine si oriunde; am vrut sa cred ca orice om merita o a doua sansa, indiferent de greseala pe care o face si, multa vreme, chiar am crezut, ca o naiva ce sunt, in "a doua sansa". O avem, intr-adevar, se numeste "maine" si suntem norocosi sa avem parte de ea, dar ... degeaba vine sansa, daca nu vine curajul. Degeaba am o a doua sansa sa fac ceva, daca eu nu am curaj sa o fac sau daca sunt prea orgolioasa s-o fac. Imi urasc orgoliul. Poate ca am pierdut atat de multe din cauza lui, but who cares now ? Totul e in trecut si-am trait in perioada aia destul. Am preferat sa traiesc in trecut, da, din simplul fapt ca prezentul era prea trist, deprimant, gol, vag, sec, incolor, rece, iar viitorul atat de inspaimantator si imprevizibil, incat trecutul, presarat in mare parte numai cu bucurii and sutff si umplut de putinele persoane de care chiar aveam/am nevoie, arata perfect ! Dar e gata. Trecutul e trecut si trebuie sa-l las sa plece, ramane doar de vazut daca pot, daca sunt pregatita s-o fac. Deseori spun ca da, dar nu e asa, ma mint singura. Ma tem, de fapt, sa las trecutul in urma, ma tem sa accept lucrurile asa cum sunt, din simplul motiv ca in sufletul meu va ramane o gaura si nu stiu daca altcineva, vreodata, va fii in stare s-o umple pe deplin, sa nu ramana spatii goale, pe unde sa adie rafale de tristete. Sunt o persoana care se plictiseste foarte, foarte repede, asa ca am nevoie de o persoana care sa ma accepte asa cum sunt: cu toanele mele, rasul incontrolabil, stari de tristete aparute de nicaieri, gusturi ciudate la imbracaminte sau muzica, dar, hei ! Sunt o adolescenta si sunt in cursul crearii personalitatii mele, asa ca nu trebuie sa fiu condamnata. Nu profit de faptul ca e "normal" sa am o fire schimbatoare, nu devin o mimoza sau o fitoasa, stiu sa gust glume bune, stiu sa gust si glumele care sunt facute pe seama mea, daca sunt facute cu bun gust, stiu sa fiu normala. Dar a fii normal nu e suficient pentru mine, eu nu vreau sa fiu normala, nu pot sa fiu normala, daca pot fii mai mult de atat. Pot fii unica si, indiferent ce s-ar intampla, am sa raman aceeasi, nimic nu ma schimba. Poate doar ma maturizez, cresc, realizez ca unele lucruri nu stau asa cum credeam eu ca stau de fapt, dar nu am de gand sa indepartez oameni de langa mine pentru ca sunt eu prea fericita cu cineva sau prea suparata pe cineva. In cazul acesta, imi place sa aseman oamenii cu florile, hai sa spunem ca suntem crini, iar un crin nu-si pierde puritatea, chiar daca e tavalit prin mocirla.

Once upon a time ...

Cand esti mic, te increzi prosteste in povesti, ele dau nastere viselor si sperantelor, iar atunci, in acele momente magice, are cineva dreptul sa vina si sa spulbere tot ? Nu. Cu totii avem dreptul la perioada "A fost odata ca niciodata..." si, mai apoi, sa ne hranim cu iluzia "Si au trait fericiti pana la adanci batraneti". Ce se intamplat cand crestem ? Cand vedem ca povestile nu sunt reale, ca realitatea e, de fapt, mult mai dura si mai infricosatoare decat ne asteptam ? Nimic, supravietuim doar si dam tot e ce mai bun sa zambim zi de zi. Uneori spun ca imi urasc viata, ca nimic bun nu se mai intampla in ea, dar am ajuns la concluzia ca Dumnezeu mi-a dat viata asa cum e, pentru ca a stiut ca sunt destul de puternica sa o traiesc. Sunt momente in care sunt optimista, dar, de regula, ele nu tin foarte mult, si sunt momente in care sunt, asa cum m-a invatat cineva, realista. Acest cineva mi-a spus, acum destula vreme, ca nu exista pesimism sau optimism, exista doar realism. Cred sau nu cred ? Poate. Da. Nu stiu. Nu vreau sa-i dau dreptate.
Maturiatea nu vine odata cu prima "cazatura", ea vine in timp, schimbarile te maturizeaza, schimbarile, plecarile, intamplarile triste sau fericite, lucrurile care te marcheaza, asa-zisa iubire, suferinta, lacrimile, oamenii ... Tot ce trece pe langa tine te marcheaza intr-un anumit mod, ideea este ca ceea ce te marcheaza cu adevarat, este ceea ce ai lasat tu sa te atinga mai adanc decat celelalte lucruri; nimeni nu poate intra fortat in sufletul tau, fara sa-i dai cheia. Faptul ca ai dat odata cheia persoanei gresite ? E dureros, dar timpul te face sa suporti durerea, daca n-o face sa treaca. Daca dai cheia aceleiasi persoane dupa ce te-a ranit odata ? Nu mai e o greseala, e alegerea si riscul tau ca nu are sa o mai faca inca odata. Si daca o face, viata a mai castigat un punct.
Draga viata, stiu ca zarurile sunt in mana ta, dar nu am sa joc dupa regulile tale; am sa fiu exact ca tine, o nenorocita, si am sa incalc reguli, am sa traiesc asa cum vreau eu, nu cum vrei tu !

Azi, stelele refuză și ele să strălucească ...

Sunt unele momente în care-mi vine pur și simplu să plâng. Poate că toată ziua a fost genială și am râs până n-am mai putut and stuff, apoi, când vine seara, e de ajuns să văd o fotografie, să citesc un citat, o frază dintr-o carte, un nume sau să aud o melodie și mă cuprinde o stare de tristețe pe care, aparent, nu o pot explica. Mă simt neputincioasă, pentru că, vreau sau nu, nu pot ieși din starea asta, refuz să o fac; uneori simt chiar că nu mai am lacrimi, refuz să mai plâng, mă încăpățânez să adorm așa, tristă și încărcată emoțional, dar mai rar, căci rar rezist ...
Nu pot minți: am avut și zile mai bune, dar, de asemenea, am avut și zile mai proaste. Uneori cred doar că sunt nefericită. Da, nefericită. Dar îmi alung gândul, ies afară, râd și spun/ascult bancuri, țopăim și ce mai facem noi, dar seara ... Seara sunt singură. Și e doar un sentiment stupid, inexplicabil, când parcă toate amintirile vor să iasă la suprafață, când lacrimile pur și simplu curg și nici eu nu depun efort să le mai opresc. Din contră chiar, uneori ascult și muzică tristă, parcă aș vrea să mă impulsionez să plâng.
Acum, am așa o stare. Încerc să zâmbesc, mă gândesc că, de, poate chiar aș avea motive, dar nu sunt destul de mari. Cele care mă țin tristă sunt cu mult, mult mai mari, iar dacă au aceeași mărime, cu siguranță nu au aceeași greutate ... Așa că, azi, refuz să nu plâng. Azi, stele refuză și ele să strălucească ...

În acest moment ...

Chiar acum, în momentul ăsta, trebui să știi că cineva e foarte, foarte mândru de tine. Cineva se gândește la tine. Cuiva îi pasă de tine. Cuiva îi este foarte dor de tine. Cineva vrea să vorbească cu tine. Cineva vrea să fie cu tine. Cineva speră că nu ai probleme și că ești okay. Cineva vrea să te prindă de mână și să nu-ți mai de-a niciodată drumul.  Dorința cuiva este doar ca tu să fii fericită. Cineva să gândește că tu ești ca un dar. Cineva vrea să te îmbrățișeze. Cineva, undeva, te iubește. Cineva îți admiră puterea de a trece peste toate. Cineva se gândește la tine și pur și simplu zâmbește. Cineva vrea să îți ofere un umăr pe care să plângi când ai nevoie. Pentru cineva, tu ești întreaga lume. Cineva vrea să te protejeze, să te știe în siguranță. Cineva ar face orice, la orice oră pentru tine. Cineva își dorește ca tu să-l ierți. Cineva e recunoscător pentru că l-ai iertat. Cineva vrea să râdă cu tine și să vorbiți despre amintiri. Cineva își amintește de tine și-și dorește să fii lângă el. Cineva are nevoie să știe că o să-l iubești necondiționat. Cineva vrea ca tu să știi că îi pasă atât de mult de tine. Cineva vrea să-și trăiască viața și visele cu tine. Cineva își dorește să te țină în brațe. Cineva îți iubește personalitatea. Cineva își dorește să poată opri timpul ca să poată sta mai mult cu tine. Cineva vrea să îl ții în brațe. Cineva te iubește pentru ceea ce ești tu cu adevărat. Cineva, când va auzi o anumită melodie, își va aminti de tine. Cineva e încântat că tu ai fost și ești unica lui iubire adevărată. Cineva vrea doar să-ți fie prieten. Cineva stă treaz toată noaptea doar ca să se gândească la tine. Cineva trăiește datorită ție. Cineva crede că tu ești sufletul lui pereche. Cineva își dorește să te audă. Cuiva îi lipsesc sfaturile și consolările tale. Cineva prețuiește sfaturile și consolările tale. Cineva crede, cu adevărat, în tine. Cineva are mare încredere în tine. Cineva are nevoie de tine acum, de suportul tău. Cineva are nevoie ca tu să crezi în el. Cineva are nevoie să-i dai voie să-ți devină prieten...

Acest ”cineva” nu este o singură persoană, dar, la drept vorbind, în viață nu cunoaștem doar o persoană, ci mai multe. Mai multe persoane ne alcătuiesc universul și simt toate astea, dar fără să o spună. Unii se tem, alții sunt doar prea orgolioși, nu știu ... În orice caz, îmi iubesc universul ! Cum am spus, universul e format din mai multe persoane. Și, din păcate, sau din fericire, nu știu, eu pot iubi doar veșnic !