miercuri, 11 iulie 2012

Revedere, tam, tam.





Şi-am zis c-am să scriu despre ziua genială în care a ajuns Nicu. Păăăi, el a ajuns în oraş sâmbătă seara, târziu de tot, aşa că l-am văzut de-abia a doua zi. Practic, nici nu l-am recunoscut. Mersesem la magazin să cumpăr câteva chestii (zahăr, bla bla) şi mă întorceam spre casă cu un alt amic. Atunci am întorc capul, i-am văzut pe C. şi pe T., mi-au făcut cu mână şi le-am făcut şi eu; pentru o secundă chiar nu mi-a păsat cine e tipul în alb, cu tricou cu steagul Marii Britanii and stuff. Eram chiar pregătită să-mi văd de drum, când tipul m-a strigat şi mai şi venea cu paşi mari spre mine. M-am oprit, dar tot nu vedeam cine ar putea fii - m-am simţit proastă, el mă cunoştea. Apoi, când m-a îmbrăţişaaaat, mi-am dat şi eu seama că e Nicu :)). Se schimbase atât de mult, era atât de înalt, încât nu l-am mai recunoscut (dar a spus că eu sunt atât de pitică pe cât îşi imaginase el că sunt, aşa că e bine). În orice caz, după am scăpat de cumpărături and stuff şi-am ieşit toţi afară.


Pentru câteva ore m-am simţit ca atunci când eram mică şi el locuia aici şi stătea mereu cu noi afară şi ne amuza cu glumele lui, uneori stupide, cu atitudinea lui dubioasă şi nouă niciodată nu ne păsa, totuşi, de asta. Mai are de stat vreo două săptămâni şi ceva şi cam toată lumea trage de el, să stea cu el, ceea ce e puţin cam enervant, dar, în mare, cu noi stă ;)).


Mă rog, acum, incoerenţă şi alte alea ? Se prea poate, abia m-am trezit, mi-e somn, dar am vrut să scriu despre asta, sumar, cât mai aveam chef şi amintirea e încă vie :)

4 comentarii:

  1. Vai,ce frumos.Mi-au placut din totdeauna asemenea "reantalniri".Ma bucur ca ai un asemenea prieten.Te astept si pe la mine.

    RăspundețiȘtergere