10.12.2013

Și uite-mă aici, aproape de un alt Crăciun fără acel el, pe care m-am străduit atât de mult să-l fac să-și strângă lucrurile din sufletul meu; un Crăciun în care nu mai plâng de dorul lui, nu plâng de dorul nimănui, dar nici nu mă bucur de prezența cuiva.
Credeam că distanța desparte oamenii, dar am aflat că nici faptul că doi oameni sunt aproape unul de altul nu-i ține apropiați; dacă nu e să fie, nu e, indiferent de câți kilometri sunt între cei doi.

Anul trecut, cam pe vremea asta, am realizat că plac pe altcineva, total opus de băiatul cu care-mi împărțisem doi ani și jumătate înainte. Pe parcurs au fost tot felul de momente frumoase, dar niciodată n-a fost vorba de noi să fim împreună. Nu ne-am aparținut niciodată în tot acest timp, dar niciunul din noi n-a ieșit cu altcineva. Citisem undeva că cele mai bune săruturi sunt cele avute după zeci, sute, mii de priviri și zâmbete; oh, nimic mai adevărat ! Săruturi, îmbrățișări, zâmbete, minute în șir de râs, priviri cu subînțeles - tot, momente pe care le-aș retrăi iar și iar dacă ar fi cu putință.
Dar nu pot. Așa că iată-ne azi aici, în decembrie, aproape de terminirea primului semestru. Peste șase luni, tu absolvi liceul, părăsești orașul, mergi la o facultate bună pentru care ai muncit, mergi să cunoști lumea și oameni noi, iar eu ... eu rămân aici, luptându-mă cu ultimul an de liceu, cu lipsa ta și încercând să fac să moară speranța c-o să te mai întorci pentru mine.
Ăsta e sfârșitul. Știu. Simt. Deja suntem mai distanți. Încep să te pierd și nici măcar n-ai fost vreodată al meu.

Dar dacă ajută s-o spun, acum, la un an după ce a început tot, după multe negări ... Te iubesc ! Chiar te iubesc. Și, cumva, sper să te întorci după ce pleci. Și dacă nu te întorci, atunci nu mă uita. Ține-mă minte ca ”micuța din clasa aceea” sau ”fata-care-a-trebuit-să-se-ridice-pe-vârfuri-ca-să-te-sărute-când-purta-tocuri-și-tu-ai-fost-nevoit-să-te-mai-și-apleci-pentru-ea”. 

Ține-mă-n minte, pentru că eu o să te țin în suflet !

23 august.

Sunt genu’ ala de om care se descurajeaza foarte repede; care niciodata nu se gaseste suficient de bun; care se inchide in el, se consuma, plange, apoi iese zambind ca si cum totu’ e ok. Sunt genu’ ala de om care iubeste mai mult. Prea mult.

Pe 18 iulie am spus ca nu mai am nicio treaba cu fostul. Am spus-o si am si crezut-o, pentru ca nu mai vorbeam absolut deloc.
Dar ce se intampla in momentul in care reincepi brusc sa vorbesti cu fostul si va purtati de parca n-ar sta intre voi o prapastie uriasa si vorbiti si depanati amintiri si toata discutia se incheie cu ... "eu nu te-am uitat niciodata" ? 
As vrea sa spun ca sunt plina de sperante, ca-ntr-o zi va fi iar al meu, pentru ca asa-i sortit sa fie, dar adevarul e ca nu ma simt deloc plina de sperante. Sunt cu picioarele pe pamant, pentru prima data, cand e vorba de el. Aici e viata reala, unde el are iubita, eu ies cu cineva si totul ar trebui sa decurga asa.

Si totusi, discutiile cu el pana dimineata m-au facut doar sa realizez ca m-am pacalit singura sau ca am invatat sa traiesc fara el, dar n-am incetat niciodata sa-l iubesc.

Si nu ma intereseaza ce spun altii, ce cred altii. 

N-am sa mai iubesc pe nimeni asa. Si nimeni n-are sa ma mai iubeasca asa.

Si nicio vorba n-o sa-mi mai faca sufletul sa tremure cum a facut-o acea scurta fraza a lui despre ceea ce simte pentru mine. Nimic. Niciodata. Doar el.

Ma cam doare

Cunosti un om. Va imprieteniti. Deveniti cei mai buni prieteni.

Cand ai un cel mai bun prieten, te gandesti ca niciodata n-o sa plece de langa tine, ca, in ciuda faptului ca va mai certati cateodata din diverse motive, va veti impaca si veti iesi iar impreuna afara, veti merge la strand, veti viziona impreuna seriale si asa mai departe.

Dar prietena mea cea mai buna se muta. La 200 si ceva de kilometri de mine. Nu stiu cata coerenta o sa aiba postarea asta, pentru ca imi vine a naibii de mult sa plang. Mi-ar placea sa spun "Da, And. se muta, intr-adevar, dupa liceu", dar And. a mea pleaca luna asta, pe 11, adica peste 3 zile, la exact o zi dupa ziua mea. 

Stiu, vom vorbi la telefon, pe mess, pe facebook, ne vom vedea cat de des vom putea, dar ... nu-i acelasi lucru. N-o sa fie aici cand o sa ma impiedic, cand el o sa treaca pe langa mine si-o sa vreau sa intreb "ia vezi, se uita?", cand ... ma rog, in toate momentele astea in care-mi doream sa fie langa mine ! Si cred ca ma tem c-o sa gaseasca o alta prietena acolo, mai buna ca mine, mai generoasa, care sa arata mai multa grija fara de oameni.

Mereu am fost o egoista si nu m-am chinuit sa ascund asta. Pentru ca asta sunt eu. Si-are sa gaseasca acolo pe cineva ca ea, care va stii s-o pretuiasca, iar eu nu vreau s-o pierd, pentru ca nimeni nu ma stie ca ea, nimeni nu-mi stie toate partile proasta si nimeni nu m-a acceptat vreodata cum a facut-o ea.

And. draga, nimeni n-o sa te poata inlocui vreodata. M-am purtat prosteste, copilareste uneori, am fost rasfatata si rea, m-am gandit doar la mine, la ce m-a durut pe mine si deseori nu te-am intrebat daca ti-e bine. Dar n-am uitat nimic din ce-am facut sau vorbim si am sa apreciez mereu persoana ta si tot ce ai facut pentru mine.

Acum, ca pleci, spre o viata mai buna, zic eu, ca asta-ti doresc, vreau sa-ti cer un singur lucru, un ultim lucru: daca-ti gasesti o alta prietena acolo, care sa-mi ia mie locul, doar nu ma uita. Tine-ma minte. Aminteste-ti cand si cand de mine, da-mi cate un mesaj sa-mi zici ca esti bine, sa-mi zici c-ai tai sunt bine. Si nu ma uita. Nu ma uita. Tine-ma-n suflet, And. !

18.07.2013

De cand n-am mai scris aici ? De-o vesnicie. Caci n-am mai putut ! Imi facusem blogul asta sa ma descarc sufleteste, dar in scurt timp el a devenit locul in care-mi "indosariam" sentimentele pe care le aveam pentru tine. Pentru cel care acum nu mai exista nici macar ca amic in viata mea. Si cand am incetat sa te iubesc, am incetat sa mai scriu despre tine. Involuntar. Nu a fost o dimineata in care m-am trezit si mi-am spus "Mai, de azi eu nu-l mai iubesc pe baiatul asta!", nu, deloc, a fost treptat. Cu fiecare zi, mi-a pasat tot mai putin, mai simtit tot mai putin ranita, pana in momentul in care nimic legat de tine nu ma mai atinge.

Am scris pe tumblr. Si am dat reblog. Si-am iubit pe altcineva. Sau iubesc pe altcineva. Au trecut doi ani de cand m-am despartit de persoana care mi-a marcat viata. Doi. Si anul trecut, pe la Craciun, mi-am dat voie sa ma uit si dupa alte persoane. Dar despre el nu am putut sa scriu. Nu aici. Banuiesc ca nu l-am iubit indeajuns de mult. Sau poate ca, in mod inconstient, nu mi-am dat voie mie sa scriu aici. Aici, unde era locul lui, lui cel de acum multa vreme.

Si acum e vacanta. Si nu stiu daca sunt bine sau nu, nu mai stiu daca iubesc sau nu pe cineva. Dar cred ca sunt fericita, in sfarsit. Am niste prieteni minunati, care au avut grija sa-mi arate asta exact cand aveam cea mai mare nevoie de ei, am cunoscut, in foarte scurt timp, trei persoane absolut minunate care stiu sa-mi aduca zambetul pe bune mereu si, in ciuda faptului ca am pierdut o prietena draga, nu ma plang. Nu ma simt vinovata pentru ca ea a plecat, pentru ca nu am facut nimic. A fost alegerea ei, cine as fi fost eu sa-i stau in cale ? O viata frumoasa ii doresc !

Nu mai stiu. Mi-a fost dor sa scriu. Am sa rup "bariera" asta pe care mi-am format-o in minte si-n suflet legata de acest blog, am sa-l "dezleg" de acea iubire de mult avuta si pierduta si-am sa reincep sa scriu. In definitiv, poate la asta ma pricep cel mai bine.


Pentru cine e curios in legatura cu tumblr'ul sau are tumblr si vrea sa arunce o privire, aici e link'ul meu: Click - Tumblr

Și acum ?

Am șters tot. Nu mai sunt în stare de nimic. Așa m-am săturat de minciuni...
Nu credeam c-o să ajung vreodată în punctul în care nu o sa mai știu ce să mai cred sau pe cine. Și sunt supărată. Dezamăgită.

nuștiucesăzicîmicamplacedeel

“De fiecare dată când închid ochii te văd pe tine.”

Tot ce știu e că nu-i normal să mă gândesc atât de mult la tine, să vreau atât de mult să te văd. Nu e sănătos. Și i-am promis lui And. că săptămâna asta n-am să fac nicio remarcă de genul ”oh, Doamne, cât mi-este de dor de el !”, din simplul fapt că m-am bazat pe ideea c-am să ocolesc puțin drumul spre casă și-am să te văd.

asdfghjkl nu pot scrie nimic cu logică acum asdfghjkl poate e prea devreme sau poate mi-e foame sau poate vreau doar să-l văd asdfghjkl

Ce-ar fii ca, data viitoare când îi spui lui And. c-ai vrea să mă săruți, să vii și să mă săruți ?

Eu cred c-ar fii foarte tare !

11.02.2013

Sunt atât de speriată, atât de speriată fără niciun motiv real. Adorm în fiecare seară bine dispusă, cu gândul la tine, cu gândul c-o să te văd și o să îți zâmbesc. C-o să mă cauți cu privirea, cum faci mereu, c-o să-mi zâmbești și c-o să vorbim mai mult prin priviri. Că te ignor. Că mă tem. Mă trezesc în fiecare dimineață cu gândul ”e azi. azi o să aflu că are pe altcineva” și-mi dispare gândul când te văd și reapare când vine seara ...

Nu sunt coerentă. E abia luni și sunt obosită. Și nu vreau weekend. Vreau să te văd. Și vreau să-mi spui că mă placi, vreau să-mi spui mie, nu lui And., vreau să-ți faci curaj, așa cum spui că n-ai.

Așa că ar fii mișto să îți iei inima în dinți și să-mi spui ceva.

Postarea numărul nu-știu-care

E frustrant să placi pe cineva pe care nu cunoști prea bine. În primul rând pentru că nu știi prea bine ce fel de persoană e și apoi pentru că te bazezi mereu pe alte persoane să afli mici amănunte despre el. Și, îmi place sau nu, mă aflu în situația asta.
Ai spune că e greșit să placi pe cineva despre care nu știi multe, dar, aparent, inima nu știe asta. Lucrurile mici pe care oamenii le fac, te fac să te îndrăgostești de ei ... Energia pe care o emană, zâmbetele unice, vocile specifice, parfumul hainelor, poate situațiile jenante sau comice în care le vezi, absolut totul. Și, adevărat, îi vezi și defectele, dar până și acelea sunt frumoase, speciale ! Și vezi în persoanele acestea tot ceea ce alte persoane nu reușesc să vadă, toate chestiile frumoase sau mai puțin frumoase pe care alții nu au timp să le remarce. Pentru că la asta se rezumă totul, nu ? La timp. Suntem mereu pe fugă, într-o continuă cursă de viteză și rezistență, într-o lume în care contează cantitatea și nu calitatea, în care X îi spune lui Y cum frumusețea interioară e mai importantă, dar care-și alege prietena după mărimea sânilor și nu după cât de multe lucruri au în comun. Și e urât ! Într-o așa lume, m-am oprit, m-am așezat și m-am uitat în jur. Și tu nu te grăbeai. Tu râdeai relaxat pe celălalt trotuar, făceai haz de necaz și îți vedeai liniștit de cursă, observând atent lucrurile din jurul tău. Și-atunci, spune-mi, când tu erai singurul care nu alerga, când tu erai singurul ce stătea pe loc și împroșca cu zâmbete si voie buna, cum era să nu ajung să te iubesc ? Sau plac ? Sau iubesc ? Sau ... spune-mi cum ?

Nu îmi stă în fire să mă bucur de complimente, pentru că majoritatea nu sunt sincere - lumea face complimente pentru a primi complimente, dar sunt unele pe care îmi este imposibil să vreau să le refuz ! Pe cele de la el, evident. 
În ultima vreme, mi-am schimbat stările de spirit ca pe șosete, din simplul motiv că nu-i pot oferi mai mult de două-trei vorbe si multe zâmbete, din rușine, din timiditate, și nu aș putea să-i spun ce simt sau să-l întreb dacă simte la fel, dar pentru asta avem cei mai buni prieteni ! Prietena mea cea mai bună îl cunoaște destul de bine și a reușit să smulgă câteva chestii de la el; mi-a făcut ziua mai bună când mi-a spus că el a întrebat-o ce mai fac, cum mai sunt, chiar dacă ne văzusem la școală în fiecare pauză. Apoi, mi-a crescut încrederea în mine când el a spus că am cei mai frumoși ochi pe care i-a văzut vreodată, că sunt drăguță și așa mai departe. Și totul era bine, evident. 
Și apoi am aflat că el place pe cineva. Și-aici am cam terminat eu cu zâmbete nenumărate și-am început cu întrebări și presupuneri și alte alea și cu un ”te rog, află pe cine place” către cea mai bună prietenă. Și după zile așaaaaaaaaaa lungi, după o discuție a lui cu A., cea mai bună prietenă a mea, ce s-a încheiat cu ”te rog nu-i spune ei”, am avut satisfacția să aflu că și el mă place. Și toată starea mea de spirit s-a rezumat la ”asdfghjkl” de vineri, de când am aflat și sper să nu mă părăsească prea curând.

Acum stau și mă uit cât am scris ... Postare pe blog, filă de jurnal, aberații, nu prea știu ce e asta, cert e că mi-a revenit cheful de a așterne pe hârtie/blog tot ce-mi trece prin cap și de asta îmi era cel mai dor ! Welcome back mie *laughs*

Si nu stiu ce sa scriu. Ca mi-am pierdut cuvintele. M-am pierdut eu. Ma pot gandi la un singur lucru, nume. Si ma frustreaza ! Modul in care ma pierd cand e de fata, fluturasii din stomac, picioarele care inceteaza sa ma asculte, zambetul larg pe care-l capat cand imi zambeste, modul in care-mi schimba toata starea de spirit din ziua aceea, modul in care las ca fericirea mea sa depinda de el chiar daca nu e nimic intre noi, modul in care totul are o legatura cu el, modul in care numele lui suna mai bine ca orice alt nume din lume, modul in care totul e perfect la el ! Si ma frustreaza pentru ca obisnuiam sa ma iubesc pe mine cu ceva timp in urma, lasam fericirea sa depinda de mine si doar de mine. 

Pentru o scurta perioada de timp uitasem persoana care plangea dupa un fost, dupa o relatie ce s-a sfarsit acum prea multa vreme, unde-au fost prea multe sentimente, care s-au fumat. Si acum am uitat de tot de persoana aceea. Asa ca iti multumesc, dear crush, pentru asta, dar tottaly hate you pentru modurile in care ma poti face sa ma pierd in preajma ta si sa-mi uit pana si numele !

Iti place de el ?

Nasul lui "mare"

freza de zici ca l-a batut vantul prea mult

faptul ca e inalt

cat de elegant arata in uniforma

geaca lui colorata

geaca lui maro

modul in care vine zgribulit la liceu

modul in care rade

zambetul lui

ochii lui

modul in care ochii lui isi schimba forma cand ceva il amuza

modul in care imi zambeste

mersul lui

vocea lui

buzele lui

el.

Nu, nu imi place de el !

Tic tac

Marile rani nu sunt mari de la inceput. Ele sunt mari pentru ca nu se mai inchid niciodata.

Oamenii spun ca daca nu te gandesti la un lucru, iti trece. Ca daca il negi, chiar nu se intampla. Ca daca inchizi ochii, nu vezi. Daca-mi inchid sufletul, incetez sa mai simt ?

Oamenii cresc, se maturizeaza. Unii mai repede, altii mai tarziu. Unii cresc si continua sa te tina de mana, altii pur si simplu pleaca. Pe unii ii ranim si ne iarta, dar pe altii ii ranim atat de profund, incat pleaca. Ne cerem scuze, suntem iertati, dar niciodata nu va mai fii la fel. 

Mereu mi-a fost greu sa ma desprind de persoanele la care tin. Am avut o multime de prieteni, dar nu de toti m-am atasat, mi-a fost usor sa ii alung sau sa ii las sa plece. Dar imi vine greu sa-i las sa plece pe cei pe care-i iubesc. Stiu ca uneori vine vremea, si stiu ca nu e permanent, dar eu nu vreau schimbari. Schimbarile dor. 

Obisnuiam sa fiu pustoaica pe care toti o adorau, obisnuiam sa fiu "little A.", dar apoi oamenii astia care ma rasfatau si care mi-au lasat atatea amintiri au plecat. Pe unii ii mai revad uneori, pe altii nu. De unii mai aflu, mai stiu ca-s okay, de altii nu mai stiu de multa vreme nimic. Mi se strange sufletul si stomacul cand ma gandesc la ei, dar nu am ce face. Pur si simplu asta e situatia. 

Viata merge inainte cu sau fara ei, dar trebuie sa recunosc ca era mai usor cu ei de mana.

New year.

A fost primul an in care am sarbatorit revelionul in alta parte decat acasa. A fost distractiv, m-am trezit mahmura, dupa ce m-am culcat dimineata la 6. Nu am mai scris nimic. Nu blocaj, mai mult lene, probabil.

Mi-am facut twitter, mai mult din plictiseala, ca nu prea am eu ce face pe acolo *laughs*.

Nu am o lista cu dorinte pentru anul asta, vreau doar un an bun ( nu mai bun, cum zic toti ), sa fiu sanatoasa si fericita si atat.