10.12.2013

Și uite-mă aici, aproape de un alt Crăciun fără acel el, pe care m-am străduit atât de mult să-l fac să-și strângă lucrurile din sufletul meu; un Crăciun în care nu mai plâng de dorul lui, nu plâng de dorul nimănui, dar nici nu mă bucur de prezența cuiva.
Credeam că distanța desparte oamenii, dar am aflat că nici faptul că doi oameni sunt aproape unul de altul nu-i ține apropiați; dacă nu e să fie, nu e, indiferent de câți kilometri sunt între cei doi.

Anul trecut, cam pe vremea asta, am realizat că plac pe altcineva, total opus de băiatul cu care-mi împărțisem doi ani și jumătate înainte. Pe parcurs au fost tot felul de momente frumoase, dar niciodată n-a fost vorba de noi să fim împreună. Nu ne-am aparținut niciodată în tot acest timp, dar niciunul din noi n-a ieșit cu altcineva. Citisem undeva că cele mai bune săruturi sunt cele avute după zeci, sute, mii de priviri și zâmbete; oh, nimic mai adevărat ! Săruturi, îmbrățișări, zâmbete, minute în șir de râs, priviri cu subînțeles - tot, momente pe care le-aș retrăi iar și iar dacă ar fi cu putință.
Dar nu pot. Așa că iată-ne azi aici, în decembrie, aproape de terminirea primului semestru. Peste șase luni, tu absolvi liceul, părăsești orașul, mergi la o facultate bună pentru care ai muncit, mergi să cunoști lumea și oameni noi, iar eu ... eu rămân aici, luptându-mă cu ultimul an de liceu, cu lipsa ta și încercând să fac să moară speranța c-o să te mai întorci pentru mine.
Ăsta e sfârșitul. Știu. Simt. Deja suntem mai distanți. Încep să te pierd și nici măcar n-ai fost vreodată al meu.

Dar dacă ajută s-o spun, acum, la un an după ce a început tot, după multe negări ... Te iubesc ! Chiar te iubesc. Și, cumva, sper să te întorci după ce pleci. Și dacă nu te întorci, atunci nu mă uita. Ține-mă minte ca ”micuța din clasa aceea” sau ”fata-care-a-trebuit-să-se-ridice-pe-vârfuri-ca-să-te-sărute-când-purta-tocuri-și-tu-ai-fost-nevoit-să-te-mai-și-apleci-pentru-ea”. 

Ține-mă-n minte, pentru că eu o să te țin în suflet !