Please, fight for me ...

Tu nu poţi înţelege

Iar eu sunt prea rănită ca să-ţi mai pot explica ...

Fuck yourself, seriously !

Cineva: Hei, cum te simţi ?
În mintea mea: Obişnuiam să fiu foarte bună la şcoală, dar asta s-a schimbat...
Oamenii pe care obişnuiam să-i consider prieteni ? De fapt, nici măcar nu-mi sunt prieteni.
Mă simt singură mai mereu.
Am început să mă uit diferit la propria-mi persoană.
Nimic nu mai este la fel ...
M-am săturat să mă simt urâtă şi incapabilă.
M-am săturat să simt că nu sunt destul de bună.
Mă simt de parcă aş eşua, în legătură cu orice lucru pe care încerc să-l fac.
Mă simt de parcă nimănui nu-i pasă de mine.
Vreau doar să dorm într-una şi să nu mă mai trezesc niciodată.
Eu: Oh, sunt bine !

Revedere, tam, tam.

Şi-am zis c-am să scriu despre ziua genială în care a ajuns Nicu. Păăăi, el a ajuns în oraş sâmbătă seara, târziu de tot, aşa că l-am văzut de-abia a doua zi. Practic, nici nu l-am recunoscut. Mersesem la magazin să cumpăr câteva chestii (zahăr, bla bla) şi mă întorceam spre casă cu un alt amic. Atunci am întorc capul, i-am văzut pe C. şi pe T., mi-au făcut cu mână şi le-am făcut şi eu; pentru o secundă chiar nu mi-a păsat cine e tipul în alb, cu tricou cu steagul Marii Britanii and stuff. Eram chiar pregătită să-mi văd de drum, când tipul m-a strigat şi mai şi venea cu paşi mari spre mine. M-am oprit, dar tot nu vedeam cine ar putea fii - m-am simţit proastă, el mă cunoştea. Apoi, când m-a îmbrăţişaaaat, mi-am dat şi eu seama că e Nicu :)). Se schimbase atât de mult, era atât de înalt, încât nu l-am mai recunoscut (dar a spus că eu sunt atât de pitică pe cât îşi imaginase el că sunt, aşa că e bine). În orice caz, după am scăpat de cumpărături and stuff şi-am ieşit toţi afară.


Pentru câteva ore m-am simţit ca atunci când eram mică şi el locuia aici şi stătea mereu cu noi afară şi ne amuza cu glumele lui, uneori stupide, cu atitudinea lui dubioasă şi nouă niciodată nu ne păsa, totuşi, de asta. Mai are de stat vreo două săptămâni şi ceva şi cam toată lumea trage de el, să stea cu el, ceea ce e puţin cam enervant, dar, în mare, cu noi stă ;)).


Mă rog, acum, incoerenţă şi alte alea ? Se prea poate, abia m-am trezit, mi-e somn, dar am vrut să scriu despre asta, sumar, cât mai aveam chef şi amintirea e încă vie :)

Şi am stat atât de mult în acea cafenea ... Atât de mult, pentru că am crezut că dacă rămân acolo suficient de mult, el o să se întoarcă ...

Îţi aminteşti când am spus că mor de fericire ?

Uită tot, fericirea a picat.

Şi nu mai am chef de nimeni şi nimic.

And it's okay, i hate me too.

Pentru că merit să zâmbesc.

Cu toții avem acei prieteni din copilărie, pe care sperăm să-i vedem mereu în stânga sau în dreapta noastră, sperăm să auzim mereu interfonul/telefonul sunând și să fie ei, dar vine un moment în care ei ... pur și simplu pleacă. Nu pentru că vor sau ceva, pentru că se mută sau mai știu eu ce.


Luna asta, pe șapte, se întoarce un astfel de amic, pe care nu l-am mai văzut de doi ani. Nici măcar nu pot exprima în cuvinte cât de dor îmi este de el și ce entuziasmată sunt că vine. De fapt, eman acum numai energie pozitivă și voie bună, am devenit, poate, chiar enervantă pentru unele persoane din jurul meu, dar nimeni, niciunul dintre ei, nu poate înțelege, nu știe cum este ... Am avut chestia asta că mă atașam foarte repede de persoane și, chiar dacă tipul ăsta e un miștocar și un tăntălău, îl iubesc așa cum e. Mă simt fericită pe bune după multă vreme :).


Nu prea mai știu acum ce să scriu, îmi zburdă degetele pe tastatură și sunt numai un zâmbet. Probabil am să revin cu o postare în care am să scriu despre cum a fost când a venit and stuff. 

Prin tine ...

Prin tine iubesc, deci nu-ncerca să mă judeci.

Că ai uitat cum să mă înveți cum să fiu tare dacă pleci ...