Confuzie.

Intoarce-te acum. Suna la interfon si cere-mi a doua sansa. Am sa ti-o dau, promit, fara sa ma gandesc de doua ori.

Dar nu te-ntorci. Nu ma mai iubesti. Esti departe. Te-ai schimbat. M-am schimbat. Ne-am schimbat. Nu mai exista un viitor pentru noi. Nu mai exista noi. Mi-a spus o colega ca a da cuiva a doua sansa, e ca si cand ii oferi un glont bonus, pentru ca nu te-a nimerit indeajuns de bine prima data. Dar m-ai nimerit, te asigur, unde n-ar fii trebuit sa ma nimeresti - m-ai secat de viata si de fericire. Nu stiu ce e in capul meu, in inima mea acum ... Imi e mila de mine si ma condamn singura, ma judec si ma insult. Stii ceva ? Doar opreste-te, nu-mi mai da mesaje si du-te naibii ! Te porti ca si cand n-ar sta intre noi doi o prapastie adanca de timp si distanta. Nu ma mai iubesti. M-am schimbat. Nu mai sunt mica si naiva. Fiecare greseala pe care-o fac acum, in legatura cu noi doi, nu mai e greseala, e o alegere pe care-o iau; si o iau chiar daca stiu c-o sa ma faca praf. Si nu-mi cer scuze mie cand iau decizia, am sa-mi cer scuze mie atunci cand sufletul imi va fii in genunchi, perna uda si patul martor la noptile de plans. Multumesc ca ma faci sa ma simt vie, ucigand ce-a mai ramas bun in mine.

P.S. Cu liceul a mers foarte bine, colegi minunati, alea alea, colega noua de banca, sper sa fie okay anul asta si sper doar la note mai mari. Am inceput destul de bine clasa a zecea, ni s-au schimbat niste profesori si sunt putin speriata - la fizica, in special; o sa facem cu directoarea. Pai, pe toate planurile, bafta mie ! Si bafta si voua la scoala - cei care cititi postarea asta : )

Amar.

Pe cine incerc sa pacalesc ? Cu spartul cestii and stuff ? Inca-mi e dor de tine, ca naiba de tare. De cate ori recitesc o conversatie dintre noi doi, ma buseste plansul. Ca acum. Am recitit toata arhiva, de prin 2011 sau asa ceva; e gresit si acum ma inec in lacrimi, fara un motiv prea bun. E trecutul, e "a fost odata", nu aveai dreptul atunci sa-mi promiti ca va fii "pana la adanci batraneti" si, totusi, ai facut-o ... Si te-am crezut.

Vreau doar sa te mai imbratisez odata si-apoi, promit, nu voi mai avea nicio dorinta ! Vreau sa ma strangi in brate asa cum obisnuiai s-o faci si sa fii iar aici, sa fii la fel ... Atat.

S-a spart.

Am trantit ceasca de pamant cat de tare am putut, asa plina cum era. Toata cafeaua s-a imprastiat pe jos. In alte circumstante mi-as fii iesit din minti vazand dezordinea cauzata, dar acum nici macar nu mi-a pasat. Cafeaua se prelingea printre cioburile cestii tale. In fond, nu aveam nevoie de ea, eu nu beau cafea ! 

Si sunt gata. Probabil c-are sa-mi mai fie dor de tine si-n alte dati si probabil ca tu ai sa fii departe si atunci, dar are sa-mi treaca. N-am sa mai beau cafea tare si amara din ceasca ta - am spart-o. Acum sunt bine, intr-o stare sufleteasca ... neutra (exista asa ceva?). Nu-mi e dor de tine, nu plang, nu te iubesc, nu te urasc, dar nici nu sunt foarte fericita.

Am sa-mi iau hanoracul roz si castile si-am sa alerg 6 kilometri. Sau nu, aia e norma zilnica. Am sa fac 7 sau 8, ca sa fiu obosita rau de tot si sa nu ma mai gandesc la nimic. Pentru ca nu te mai iubesc deloc si nu are rost sa imi mai ocup gandurile cu tine.

Miros de cafea.

Cer nu foarte senin, muzica, ceasca de cafea in fata. Mi-am luat portia de plans, gata, mi-a trecut. Si de ce-am plans ? De dragul vremurilor trecute. Nu stiu. De proasta. Asa.
Bulltshit. Eu nu beau cafea, nu stiu de ce am facut-o; e amara, nu am vrut sa pun zahar in ea. Cred ca am facut-o sa-i simt mirosul, cum era atunci cand tu beai cafea dupa-amiaza si-am vrut s-o beau ca tine - tare si amara. Dar nu pot, era mai usor cand luam doar o gurita mica de la tine si ma strambam spunandu-ti ca nu e buna. E oribila. O sa se raceasca si-am s-o torn pe toata-n chiuveta si-am sa spal ceasca, am s-o pun la scurs si maine-am sa fac alta cafea.

Si-am sa-mi fac cafea in fiecare zi, daca asta inseamna c-am sa ma satur de amintiri ...