Pe 18 iulie am spus ca nu mai am nicio treaba cu fostul. Am spus-o si am si crezut-o, pentru ca nu mai vorbeam absolut deloc.
Dar ce se intampla in momentul in care reincepi brusc sa vorbesti cu fostul si va purtati de parca n-ar sta intre voi o prapastie uriasa si vorbiti si depanati amintiri si toata discutia se incheie cu ... "eu nu te-am uitat niciodata" ? 
As vrea sa spun ca sunt plina de sperante, ca-ntr-o zi va fi iar al meu, pentru ca asa-i sortit sa fie, dar adevarul e ca nu ma simt deloc plina de sperante. Sunt cu picioarele pe pamant, pentru prima data, cand e vorba de el. Aici e viata reala, unde el are iubita, eu ies cu cineva si totul ar trebui sa decurga asa.

Si totusi, discutiile cu el pana dimineata m-au facut doar sa realizez ca m-am pacalit singura sau ca am invatat sa traiesc fara el, dar n-am incetat niciodata sa-l iubesc.

Si nu ma intereseaza ce spun altii, ce cred altii. 

N-am sa mai iubesc pe nimeni asa. Si nimeni n-are sa ma mai iubeasca asa.

Si nicio vorba n-o sa-mi mai faca sufletul sa tremure cum a facut-o acea scurta fraza a lui despre ceea ce simte pentru mine. Nimic. Niciodata. Doar el.