Primăvara e un anotimp atât de plin de optimism, care mă umple de confuzii; nu știu dacă vreau sau nu să vină. Aș zice nu, pentru că eu vreau toamna, îmi vreau toamna înapoi, cu toate sentimentele pe care mi le dă, cu vâturile călduțe sau mai puțin călduțe și cu ploile ei atât de pline de nostalgie ! Nu vreau un anotimp plin de soare, flori și optimism, pentru simplul fapt că nu sunt așa - sunt optimistă, dar nu chiar așa. Singurele chestii care-mi plac la vară sunt zilele lungi de vacanță și ploile de vară; iubesc să alerg prin ploaie, mai ales când ies cu fetele și suntem toate în sandale și pantaloni scurți, se pornește vântul și ploaia și fugim să ne ascundem undeva, dar până atunci tropăim prin bălți, râzând. Sunt un copil, sunt o persoană imatură, aiurită și zăpăcită, iar cineva mi-a spus, de curând, că ar trebui să mă schimb. Ei bine, nu mă schimb. Nu mă schimb pentru nimeni, poate doar pentru mine, poate doar când o să simt nevoia. Îmi place să fiu copil, îmi place să visez - chiar dacă visele se mai crapă uneori -, îmi place să râd, să cânt și să mă prostesc ! Da, mă plac așa cum sunt și nu oblig pe nimeni să mă accepte. De acord, am o mulțime de defecte, dar pentru cei ce mă acceptă, defectele devin perfecte.
Liceul mă obosește mai mult decât aș vrea, mă bucur doar că semestrul acesta e mai lung decât primul, astfel încât să nu se îngrămădească iar zeci de teste, teze, norme, proiecte alte cele într-o singură săptămână care să mă epuizeze total. Noroc cu persoanele care au grijă să mă încarce cu energie, așa cum știu și pot, așa cum se descurcă, așa, neintenționat.
Nu contează că mai plâng uneori, grijile și supărările, stresul și frustrările mă ajung și pe mine câteodată, doar sunt om, iar prin plâns mă exteriorizez.