23 august.

Sunt genu’ ala de om care se descurajeaza foarte repede; care niciodata nu se gaseste suficient de bun; care se inchide in el, se consuma, plange, apoi iese zambind ca si cum totu’ e ok. Sunt genu’ ala de om care iubeste mai mult. Prea mult.

Pe 18 iulie am spus ca nu mai am nicio treaba cu fostul. Am spus-o si am si crezut-o, pentru ca nu mai vorbeam absolut deloc.
Dar ce se intampla in momentul in care reincepi brusc sa vorbesti cu fostul si va purtati de parca n-ar sta intre voi o prapastie uriasa si vorbiti si depanati amintiri si toata discutia se incheie cu ... "eu nu te-am uitat niciodata" ? 
As vrea sa spun ca sunt plina de sperante, ca-ntr-o zi va fi iar al meu, pentru ca asa-i sortit sa fie, dar adevarul e ca nu ma simt deloc plina de sperante. Sunt cu picioarele pe pamant, pentru prima data, cand e vorba de el. Aici e viata reala, unde el are iubita, eu ies cu cineva si totul ar trebui sa decurga asa.

Si totusi, discutiile cu el pana dimineata m-au facut doar sa realizez ca m-am pacalit singura sau ca am invatat sa traiesc fara el, dar n-am incetat niciodata sa-l iubesc.

Si nu ma intereseaza ce spun altii, ce cred altii. 

N-am sa mai iubesc pe nimeni asa. Si nimeni n-are sa ma mai iubeasca asa.

Si nicio vorba n-o sa-mi mai faca sufletul sa tremure cum a facut-o acea scurta fraza a lui despre ceea ce simte pentru mine. Nimic. Niciodata. Doar el.

Ma cam doare

Cunosti un om. Va imprieteniti. Deveniti cei mai buni prieteni.

Cand ai un cel mai bun prieten, te gandesti ca niciodata n-o sa plece de langa tine, ca, in ciuda faptului ca va mai certati cateodata din diverse motive, va veti impaca si veti iesi iar impreuna afara, veti merge la strand, veti viziona impreuna seriale si asa mai departe.

Dar prietena mea cea mai buna se muta. La 200 si ceva de kilometri de mine. Nu stiu cata coerenta o sa aiba postarea asta, pentru ca imi vine a naibii de mult sa plang. Mi-ar placea sa spun "Da, And. se muta, intr-adevar, dupa liceu", dar And. a mea pleaca luna asta, pe 11, adica peste 3 zile, la exact o zi dupa ziua mea. 

Stiu, vom vorbi la telefon, pe mess, pe facebook, ne vom vedea cat de des vom putea, dar ... nu-i acelasi lucru. N-o sa fie aici cand o sa ma impiedic, cand el o sa treaca pe langa mine si-o sa vreau sa intreb "ia vezi, se uita?", cand ... ma rog, in toate momentele astea in care-mi doream sa fie langa mine ! Si cred ca ma tem c-o sa gaseasca o alta prietena acolo, mai buna ca mine, mai generoasa, care sa arata mai multa grija fara de oameni.

Mereu am fost o egoista si nu m-am chinuit sa ascund asta. Pentru ca asta sunt eu. Si-are sa gaseasca acolo pe cineva ca ea, care va stii s-o pretuiasca, iar eu nu vreau s-o pierd, pentru ca nimeni nu ma stie ca ea, nimeni nu-mi stie toate partile proasta si nimeni nu m-a acceptat vreodata cum a facut-o ea.

And. draga, nimeni n-o sa te poata inlocui vreodata. M-am purtat prosteste, copilareste uneori, am fost rasfatata si rea, m-am gandit doar la mine, la ce m-a durut pe mine si deseori nu te-am intrebat daca ti-e bine. Dar n-am uitat nimic din ce-am facut sau vorbim si am sa apreciez mereu persoana ta si tot ce ai facut pentru mine.

Acum, ca pleci, spre o viata mai buna, zic eu, ca asta-ti doresc, vreau sa-ti cer un singur lucru, un ultim lucru: daca-ti gasesti o alta prietena acolo, care sa-mi ia mie locul, doar nu ma uita. Tine-ma minte. Aminteste-ti cand si cand de mine, da-mi cate un mesaj sa-mi zici ca esti bine, sa-mi zici c-ai tai sunt bine. Si nu ma uita. Nu ma uita. Tine-ma-n suflet, And. !