Confuzie.

Intoarce-te acum. Suna la interfon si cere-mi a doua sansa. Am sa ti-o dau, promit, fara sa ma gandesc de doua ori.

Dar nu te-ntorci. Nu ma mai iubesti. Esti departe. Te-ai schimbat. M-am schimbat. Ne-am schimbat. Nu mai exista un viitor pentru noi. Nu mai exista noi. Mi-a spus o colega ca a da cuiva a doua sansa, e ca si cand ii oferi un glont bonus, pentru ca nu te-a nimerit indeajuns de bine prima data. Dar m-ai nimerit, te asigur, unde n-ar fii trebuit sa ma nimeresti - m-ai secat de viata si de fericire. Nu stiu ce e in capul meu, in inima mea acum ... Imi e mila de mine si ma condamn singura, ma judec si ma insult. Stii ceva ? Doar opreste-te, nu-mi mai da mesaje si du-te naibii ! Te porti ca si cand n-ar sta intre noi doi o prapastie adanca de timp si distanta. Nu ma mai iubesti. M-am schimbat. Nu mai sunt mica si naiva. Fiecare greseala pe care-o fac acum, in legatura cu noi doi, nu mai e greseala, e o alegere pe care-o iau; si o iau chiar daca stiu c-o sa ma faca praf. Si nu-mi cer scuze mie cand iau decizia, am sa-mi cer scuze mie atunci cand sufletul imi va fii in genunchi, perna uda si patul martor la noptile de plans. Multumesc ca ma faci sa ma simt vie, ucigand ce-a mai ramas bun in mine.

P.S. Cu liceul a mers foarte bine, colegi minunati, alea alea, colega noua de banca, sper sa fie okay anul asta si sper doar la note mai mari. Am inceput destul de bine clasa a zecea, ni s-au schimbat niste profesori si sunt putin speriata - la fizica, in special; o sa facem cu directoarea. Pai, pe toate planurile, bafta mie ! Si bafta si voua la scoala - cei care cititi postarea asta : )

Amar.

Pe cine incerc sa pacalesc ? Cu spartul cestii and stuff ? Inca-mi e dor de tine, ca naiba de tare. De cate ori recitesc o conversatie dintre noi doi, ma buseste plansul. Ca acum. Am recitit toata arhiva, de prin 2011 sau asa ceva; e gresit si acum ma inec in lacrimi, fara un motiv prea bun. E trecutul, e "a fost odata", nu aveai dreptul atunci sa-mi promiti ca va fii "pana la adanci batraneti" si, totusi, ai facut-o ... Si te-am crezut.

Vreau doar sa te mai imbratisez odata si-apoi, promit, nu voi mai avea nicio dorinta ! Vreau sa ma strangi in brate asa cum obisnuiai s-o faci si sa fii iar aici, sa fii la fel ... Atat.

S-a spart.

Am trantit ceasca de pamant cat de tare am putut, asa plina cum era. Toata cafeaua s-a imprastiat pe jos. In alte circumstante mi-as fii iesit din minti vazand dezordinea cauzata, dar acum nici macar nu mi-a pasat. Cafeaua se prelingea printre cioburile cestii tale. In fond, nu aveam nevoie de ea, eu nu beau cafea ! 

Si sunt gata. Probabil c-are sa-mi mai fie dor de tine si-n alte dati si probabil ca tu ai sa fii departe si atunci, dar are sa-mi treaca. N-am sa mai beau cafea tare si amara din ceasca ta - am spart-o. Acum sunt bine, intr-o stare sufleteasca ... neutra (exista asa ceva?). Nu-mi e dor de tine, nu plang, nu te iubesc, nu te urasc, dar nici nu sunt foarte fericita.

Am sa-mi iau hanoracul roz si castile si-am sa alerg 6 kilometri. Sau nu, aia e norma zilnica. Am sa fac 7 sau 8, ca sa fiu obosita rau de tot si sa nu ma mai gandesc la nimic. Pentru ca nu te mai iubesc deloc si nu are rost sa imi mai ocup gandurile cu tine.

Daca era un film ...

Daca era un film ... Ai fii dat totul naibii pentru mine, i-ai fii dat drumul la mana si ai fii venit dupa mine, mi-ai fii spus ca m-ai remarcat de ceva vreme si ca vrei sa ma cunosti, mi-ai fii spus ca sunt frumoasa si ca nu te poti gandi decat la mine tot timpul.

Dar e realitatea ... Realitatea in care tu pastrezi tot ce ai, o tii in continuare de mana si nu vii dupa mine. Nu-mi spui toate acele lucruri dragute pe care as vrea sa le aud de la tine; ma privesti afectat cat de mult poti, apoi treci mai departe, intorci capul si ma mai privesti inca odata. Stiu ca-l intorci, pentru ca si eu l-am intors dupa tine.

Si nu te invinovatesc, stii ? Nici eu n-as renunta la tot ce am pentru tine, pentru ca nu te cunosc si s-ar putea ca nici macar sa nu te plac !

Cum reusesti ?

- Am invatat sa traiesc fara iubire.

- Stii ceva ? Nu te cred.

Random.

Sunt obosita. Si iritata - nu am diacritice. Si chiar daca as avea, mi-ar fii, probabil, prea lene sa le folosesc. Sunt confuza, ma doare capul si de vreo doua - trei nopti nu mai dorm ca lumea. Imi interzic in timpul zilei gandurile, chiar daca nu reusesc mereu, dar in vise patrund toate persoanele pe care nu am voie sa le visez. Nici azi, nimic maine, nici niciodata.
E pur si simplu interzis. Cel mai rau e ca am avut atat de mult timp liber la bunica, incat am putut sta ore intregi sa ma gandesc la semnificatia viselor, fara sa gasesc un raspuns multumitor. Orice raspuns gaseam era in favoarea mea, iar in realitate, chestia asta nu e nicicum in favoarea mea. Ar trebui sa fie tabu, de fapt, pentru mine. 
Ma doare capul, oboseala pune stapanire pe mine mai mult decat ar trebui ... What the fuck ?! E vacanta ! Somnul nu coopereaza cu mine, decat atunci cand nu prea ar trebui. Programul meu e ori prea incarcat, ori prea gol; ma enerveaza. Ar trebui sa invat sa-mi gestionez mai bine activitatile, sa le impart altfel, astfel incat sa nu imi mai prea ramana timp in care sa ma plang ca ma plictisesc, dar sunt asa o lenesa, incat stiu bine ca nu am sa fac asta. Singurul lucru pe care am reusit sa-l "introduc" in viata/programul meu e alergatul la stadion in fiecare dimineata si, uneori, si seara. Nimic nu ma relaxeaza mai mult decat stadionul, hanoracul meu roz, castile, telefonul si sa alerg pana cand simt ca ma lasa genunchii si o sa pic acolo. Alerg pur si simplu fara sa ma gandesc la nimic, privesc deseori in gol si ma deconectez de la tot ce inseamna "tabu pentru mine", amintiri, trecut, prezent, viitor.
Cica m-am schimbat. Eu spun ca m-am maturizat. Unii ar trebui sa incerce asta candva. Privesc incruntata catre prezent si observ ca nu prea mai am ce vorbi cu anumite persoane - nu mai gasim niciun subiect comun, sau prea putine subiecte comune. In schimb, reusesc sa leg noi prietenii - ah, lucky me, am ramas sociabila. 
Uneori sunt tare artagoasa, dar imi trece. Alteori sunt tare bine dispusa, dar si asta imi trece. Uneori e nevoie de o melodie sau o persoana ca sa-mi schimbe starea de spirit; uneori e nevoie de o o persoana sau o intamplare pentru ca eu sa astept cu nerabdare o zi - desi recunosc ca-mi pierd rabdarea cand trebuie sa astept prea mult.

In orice caz, am scris atat si am pierdut esenta postarii, care era ... ei, naiba stie, postarea asta nici macar nu a avut un subiect pe care sa mi-l fii ales. Ajuta, cred, sper, sa astern ganduri random aici, pentru ca ma simt incarcata de niste tampenii care nici macar nu sunt importante.

Ar trebui sa tai speranta din radacini si sa o ingrop undeva, departe de mine. Nu am nevoie de speranta, am nevoie de un dus rece ca gheata, o palma buna si cineva care sa-mi spuna "Proasto, nu are sa se intample!"

Prefăcuţi.

Sunt atât de sătulă de prefăcuţi încât mi-e greaţă. Mi-e scârbă de tot ce mă înconjoară.

Te iubesc !

Băi, şi când mă gândesc c-am crezut ca o proastă ! Să te duci naibii, asshole, n-am să-ţi mai ofer niciun pic de atenţie. 

Ele nu înseamnă nimic, ţi-am spus ...

Ştii ceva ? Nu-mi mai pasă ! Deloc. Nimic de relaţiile tale stupide de-o zi. Nimic.

M-am calmat. Sunt obosită şi mă enervează, mă scoate din sărite. Dar nu-i okay, nu-i nimic okay, m-am săturat de tot. Nu sunt dispusă să mai accept nicio tâmpenie, nimic.

Şi mi-e dor de trecut, dar aştept viitorul cu braţele deschise. Îmi place ce fac cu viaţa mea acum. Încă 4 zile şi fac 16. Haide eu, hai că pot !

...

- Ce doreşti ?

- Un pahar de fericire şi, de rest, caramele ...

Şi cel mai trist e ...

... că iubesc pe cineva care mă iubea cândva.

Punct.

Fiecare atom din mine îţi simte lipsa acum !

Please, fight for me ...

Tu nu poţi înţelege

Iar eu sunt prea rănită ca să-ţi mai pot explica ...

Fuck yourself, seriously !

Cineva: Hei, cum te simţi ?
În mintea mea: Obişnuiam să fiu foarte bună la şcoală, dar asta s-a schimbat...
Oamenii pe care obişnuiam să-i consider prieteni ? De fapt, nici măcar nu-mi sunt prieteni.
Mă simt singură mai mereu.
Am început să mă uit diferit la propria-mi persoană.
Nimic nu mai este la fel ...
M-am săturat să mă simt urâtă şi incapabilă.
M-am săturat să simt că nu sunt destul de bună.
Mă simt de parcă aş eşua, în legătură cu orice lucru pe care încerc să-l fac.
Mă simt de parcă nimănui nu-i pasă de mine.
Vreau doar să dorm într-una şi să nu mă mai trezesc niciodată.
Eu: Oh, sunt bine !

Revedere, tam, tam.

Şi-am zis c-am să scriu despre ziua genială în care a ajuns Nicu. Păăăi, el a ajuns în oraş sâmbătă seara, târziu de tot, aşa că l-am văzut de-abia a doua zi. Practic, nici nu l-am recunoscut. Mersesem la magazin să cumpăr câteva chestii (zahăr, bla bla) şi mă întorceam spre casă cu un alt amic. Atunci am întorc capul, i-am văzut pe C. şi pe T., mi-au făcut cu mână şi le-am făcut şi eu; pentru o secundă chiar nu mi-a păsat cine e tipul în alb, cu tricou cu steagul Marii Britanii and stuff. Eram chiar pregătită să-mi văd de drum, când tipul m-a strigat şi mai şi venea cu paşi mari spre mine. M-am oprit, dar tot nu vedeam cine ar putea fii - m-am simţit proastă, el mă cunoştea. Apoi, când m-a îmbrăţişaaaat, mi-am dat şi eu seama că e Nicu :)). Se schimbase atât de mult, era atât de înalt, încât nu l-am mai recunoscut (dar a spus că eu sunt atât de pitică pe cât îşi imaginase el că sunt, aşa că e bine). În orice caz, după am scăpat de cumpărături and stuff şi-am ieşit toţi afară.


Pentru câteva ore m-am simţit ca atunci când eram mică şi el locuia aici şi stătea mereu cu noi afară şi ne amuza cu glumele lui, uneori stupide, cu atitudinea lui dubioasă şi nouă niciodată nu ne păsa, totuşi, de asta. Mai are de stat vreo două săptămâni şi ceva şi cam toată lumea trage de el, să stea cu el, ceea ce e puţin cam enervant, dar, în mare, cu noi stă ;)).


Mă rog, acum, incoerenţă şi alte alea ? Se prea poate, abia m-am trezit, mi-e somn, dar am vrut să scriu despre asta, sumar, cât mai aveam chef şi amintirea e încă vie :)

Pentru că merit să zâmbesc.

Cu toții avem acei prieteni din copilărie, pe care sperăm să-i vedem mereu în stânga sau în dreapta noastră, sperăm să auzim mereu interfonul/telefonul sunând și să fie ei, dar vine un moment în care ei ... pur și simplu pleacă. Nu pentru că vor sau ceva, pentru că se mută sau mai știu eu ce.


Luna asta, pe șapte, se întoarce un astfel de amic, pe care nu l-am mai văzut de doi ani. Nici măcar nu pot exprima în cuvinte cât de dor îmi este de el și ce entuziasmată sunt că vine. De fapt, eman acum numai energie pozitivă și voie bună, am devenit, poate, chiar enervantă pentru unele persoane din jurul meu, dar nimeni, niciunul dintre ei, nu poate înțelege, nu știe cum este ... Am avut chestia asta că mă atașam foarte repede de persoane și, chiar dacă tipul ăsta e un miștocar și un tăntălău, îl iubesc așa cum e. Mă simt fericită pe bune după multă vreme :).


Nu prea mai știu acum ce să scriu, îmi zburdă degetele pe tastatură și sunt numai un zâmbet. Probabil am să revin cu o postare în care am să scriu despre cum a fost când a venit and stuff. 

Proză (3)

Prima parte a acestei proze se află aici: Click (prima parte)

A doua parte a aceste proze se află aici: Click (a doua parte) - scrisă de Rareș

Iar mai jos este partea a treia ...

Telefonul sună din nou, toată noaptea, însă nu-i păsa. Tot ce auzea erau fulgere și vocea ei, îi inunda în permanență gândirile... Dar era prea târziu.


Dimineața a fost rece, poate prea rece pentru o persoană vie; totul în jurul lui era lipsit de viață, natura, cu câteva zile-n urmă nu putea fii mai vie de atât, dar acum era moartă, totul era mort, ea era moartă. Robert își pusese chiar întrebarea dacă mai merită să trăiască, dacă mai avea vreun motiv să zâmbească, acum că ea s-a dus. Nu știa, acum se stăpânea să nu plângă, dar ceda, ușor, ușor. S-a ridicat în capul oaselor și s-a dus în baie, să facă duș; încăperea păstra parfumul ei dulce, de vanilie, iar el luase poza cu el, poza ei ... Lacrimile se luptau cu voința lui, avea să cedeze, știa ... A tras adânc aer în piept și-a privit-o, a luat tricoul uitat de ea în cuiul agățat în baie, l-a strâns în brațe și a început să plângă, cu lacrimi mari, fără să mai respire cum trebuie, agitându-se; aproape că plângea isteric.


S-a îmbrăcat în grabă, trebuia să meargă la ea, s-o vadă, chiar dacă auzise prea bine ce spusese mama ei, că nu vrea să audă de el ... A mers ca un mort viu pe stradă, nepăsându-i de mașini. ”Mă duc s-o văd și apoi mă omor și eu, doar s-o mai văd odată” și-a spus el, dar știa că nu avea să facă asta. Era prea laș să moară, dintotdeauna fusese. Era prea orgolios, așa cum fusese mereu, dar acum singura persoană care-l iubise, care-i dorise binele și pe care o iubea cu disperare nu mai era.


- Vă rog, vreau doar s-o văd o clipă, vă implor, o clipă și mă duc numaidecât.
- Nu sunt sigură că ...
Dar femeia nu și-a putut continua propoziția. L-a privit în ochii-i atât de triști, i s-a făcut milă. Poate că, până la urma urmei, o iubise, în felul lui, la fel de mult cât își iubise ea fiica, dar n-a știut s-o arate. Doar erau niște copii, în numele lui Dumnezeu ! Cu ce era Robert vinovat de moartea fetei ? Era încăpățânată, orgolioasă și nu voia în ruptul capului să renunțe la ce iubea, dar el îi rănise sentimentele, orgoliul, tot ...


S-a apropiat de patul ei, parfumul ei era același și plutea în aer ca o fantomă plăcută și fierbinte, și a privit-o. Era frumoasă, la fel de frumoasă cum o știa dintotdeauna: părul șaten și ondulat i se revărsa pe pernă, la fel ca în serile în care o ținea în brațe și la fel ca în diminețile când o trezea cu un sărut, era puțin mai palidă decât de obicei - ea mereu fusese palidă, așa era pielea ei, niciodată nu se bronza, doar se înroșea și devenea din nou albă ca laptele. Era frumoasă. Și fusese a lui, aproape complet, nu trebuia să o forțeze. S-a așezat în genunchi lângă ea ... A luat-o de mână și a început să plângă. Spera ca ea să se miște, să-l ia în brațe, ca în serile în care el era prost dispus, să-l sărute și să râdă inocent, să-i spună că va fii bine, dar ea nu se mai trezea.
- Iartă-mă, Lotte, iartă-ma ... a spus cu vocea sfâșiată de durere, nu știu ce a fost în capul meu, nu știu, dar nici în al tău nu știu ce-a fost ... să te duci, Lottie, fără mine ! Cum ai îndrăznit ? Ai idee cât te urăsc ? M-ai lăsat singur, fără să știu pe ce cale s-o apuc, fără niciun bilet lăsat în urmă, fără nimic, dar nu înțeleg, te-am rănit și mai rău în alte zile, iar acum ... Doamne, Lottie, nu mai sunt coerent ! Abia-mi mai știu numele și numai Dumnezeu știe ce forță supraomenească m-a oprit să nu ma arunc de pe pod. În numele a tot ce e sfânt, ești nebună, să te omori, auzi, pentru un prost ca mine ! Dar te iubesc, Lottie, îți jur c-o fac ...


S-a ridicat de acolo câteva ore mai târziu, mama ei a înțeles și i-a dar voie să stea cât dorește lângă ea. Îl privea ușor de la ușă și plângea și ea ... Durerea lui îi sfâșia sufletul aproape la fel de mult pe cât o făcea moartea lui Lotte.


Când să iasă din cameră, Robert a mai privit odată camera, patul, a tras aer în piept și a privit noptiera. Era o hârtiuță pe ea și-și văzuse numele scris pe ea; era scrisul lui Lotte, îl recunoștea oriunde ! 

I'm good enough !

Mereu pretind că sunt bine și că nu-mi pasă; pretind că nimic nu mă afectează, dar nu este așa. TOATE mă afectează, fiecare într-o anumită măsură și, în ultimul timp, am încheiat mult prea multe zile spunând ”nu e corect”. Și, la dracu, nu e corect !
Privesc acum în trecut și văd toate persoanele astea speciale pentru mine, stând chiar lângă mine ... Și apoi privesc în viitor: văd în continuare persoanele astea, dar ele nu mai sunt aici pentru mine ... S-au schimbat, au alt anturaj, iar eu nu mai însem nimic pentru ele. Poate că nu ar trebui să mă afecteze, dar o face. Și aici e vorba despre două persoane, doar două ! Am crescut alături de ele și credeam și speram c-o să fie mereu aici, dar mă uit acum ... Și mă întreb cine naiba sunt persoanele astea, pentru că eu nu le mai pot recunoaște ! Ele se înțeleg bine cu prietena mea cea mai bună, iar eu mă simt puțin ... ciudat. Obișnuiau să-mi alcătuiască mie universul și acum, gata, n-o mai fac. 
M-am tot intrebat ”Nu sunt suficient de bună?” și, multă vreme, chiar mă împăcasem cu ideea asta - că nu sunt suficient de bună: pentru mine, pentru acele persoane, pentru oricine, dar știți ce ?

Nu sunt perfectă, dar sunt îndeajuns de bună ! Iar dacă pentru voi asta nu e suficient, atunci îmi pare rău pentru voi. Am dat tot ce-a fost mai bun, n-a fost destul probabil, asta e. Sunt rănită, nervoasă, supărată, dezamăgită și demoralizată, dar știți ce ? Lumea nu se oprește cu voi ! Am să zâmbesc și am să trec peste, nu e un capăt de țară.

And i miss you.

O să fie ceva scurt, pentru că, sincer, nu vreau să scriu despre tine. Dar îmi lipsești, iar ăsta nu e un lucru opțional, nu e ceva pentru care pot opta, nu pot alege să-mi fie sau nu dor de tine. Nu-mi pot impune asta. Pentru că ești real, perfect cu imperfecțiunile tale și-mi lipsește tocmai persoana care credeam eu că ești. Am învățat, datorită ție, că nu-mi lipsește neapărat persoana ta ... Îmi lipsește ce eram și ce simțeam când eram cu tine, în preajma ta and stuff. Mă făceai să mă simt specială, asta este, iar eu iubesc să mă simt specială, pentru că, ei bine, cred că oricui îi place să aibă pe cineva care-l face să se simtă special. După o perioadă am realizat că am început să împart băieții în două categorii: tu și cei care nu sunt tu. E greșit, știu, să cred că va mai fii cineva, vreodată, ca tine; poate că nici nu mai vreau pe cineva ca tine. Nebună să fiu să îmi doresc să mai fiu rănită încă odată. Dar probabil c-aș risca, știi ? 

Și-mi lipsești. Poate că nu ți-am spus-o prea des sau chiar deloc în ultima vreme, sau poate când am spus-o nu ai luat-o în serios, dar ... I fucking miss you și, câteodată, tot ce-mi doresc e să-ți trag una și să-ți spun ”Heei, îți amintești de mine ? Obișnuiam să însemn ceva pentru tine ...”. Dar n-am s-o fac. Sunt prea lașă. Așa că renunț.

Șiiiii e vacanță.

Am mai spus și o repet: nu știu când a trecut anul ăsta. Practic, nu am conștientizat cu adevărat că s-a sfârșit anul decât atunci când, la semafoare, unde era atât de aglomerat încât abia putem să ne mișcăm sau să respirăm, am îmbrățișat-o, poate, pentru ultima dată vara asta pe prietena mea cea mai bună. Și, da, recunosc, am plâns ca o proastă. Mă ținea în brațe și credeam că râde, dar plângea și ea. I se întisese rimelul și fardul (moment în care îi mulțumeam lui Dumnezeu că eu sunt naturală). Am stat așa, îmbrățișate, preț de zece minute, timp în care am făcut un efort supraomenesc să mă opresc din plâns și să zâmbesc. Sunt emotivă, da ! Sunt foarte sensibilă, da ! Dar o iubesc pe ființa asta și am stat zi de zi cu ea, iar acum a plecat și nu sunt sigură dacă o mai văd vara asta sau doar la toamnă. Și-mi va fii greu fără ea. 


În clasa a fost okay, a ținut cam mult premierea, dar mă bucur că nu s-a făcut afară, cu careu și alte alea, că nu aveam chef. Am stat în bancă cu un coleg și am râs timp de două ore și am șușotit, în timp ce diriginta își ținea discursul. Copilării. Am luat mențiune, nu-s chiar mândră de mine, îmi propun să lucrez mai mult, dar, meh, e totuși mai mult decât nimic, așa că nu mă plâng. Apoi am făcut câteva fotografii cu colegii, cu dirginta, ne-am îmbrățișat, pupat și alte alea și am plecat. Momentul cel mai greu a fost, așa cum am spus, cel de la semafor. 


Am un colectiv de nota unșpe plus și sper că măcar câțiva dintre ei să nu fie plecați toată vara, pentru că așa are să-mi fie mult prea dor de ei.


Așa că hai toamnă, hai clasa a zecea. 
O să-mi lipsească toți până atunci - până și cei pe care nu-i plac prea mult. 


Poate că postarea asta nu are nicio noimă, poate nu e coerentă and stuff, dar când descriam sumar momentul de la semafor îmi ștergeam cu spor lacrimile. Azi, n-am chef de nimic. Și probabil nici mâine și nici duminică. Vara asta am să-mi ocup timpul alergând la stadion și lungi plimbări pe unde apuc. Și să repet la instrument - asta ar trebui să mi-o scriu în frunte.

Totul este diferit acum ...

Urăsc momentele acelea în care ești prieten cu cineva și vă petreceți mereu timpul împreună, faceți de toate, vă sprijiniți, vă susțineți, râdeți, iar apoi, într-o zi, brusc, toate astea încetează. Atunci, în momentul ăla, nu te gândești cum e cealaltă persoană, te gândești, poate, că nu-i pasă, te gândești la faptul că ție îți este rău, că parcă totul merge prost, că lumea se prăbușește.


Iar apoi știi ce doare și mai rău ? Să auzi de la un alt prieten apropiat că acea persoană cu care nu mai vorbești de ceva vreme a spus ”Ah, X. ? S-a schimbat atât de mult ...”. Și doare. Îți spun sincer că doare, pentru că, în esență, nu tu ești cel ce s-a schimbat, ci el. Pur și simplu taci și înghiți, zâmbești sec și mimezi a mia oară fericirea. Apoi mai auzi ”Vai, X., Y. a spus că îi lipsești atât de mult?” Oh, please ! Spune-mi, cam cât de mult ? Atât de mult că nu poate să mă sune/să sune la interfon/să-mi scrie pe facebook/pe mess ceva, ca să ieșim or smth. Și și asta doare.


Privești o clipă în trecut și îți amintești de toate, toate amintirile, vezi fotografii, videoclipuri cu voi, auzi înregistrări și, poate nu vrei, dar te afectează cumva, pentru că persoana care nu mai e acum aceeași făcea parte din tine și, indiferent cum o iubeai, nu-ți doreai să plece de lângă tine nicicând.


Vin anumite momente în viață în care persoanele pe care le cunoaștem devin persoane pe care obișnuiam să le cunoaștem. Dar chiar și așa, după mult timp, de ce ele se întorc înapoi și calcă pe amintiri ... ?

Friendship.

M-am gândit în ultimul timp de mai multe ori la conceptul de prietenie, dar nu are o definiție clară. Gândindu-mă mai bine realizez că îmi sunt prieteni cei care rămân când toți ceilalți pleacă - adică la primul necaz. Îmi displace teribil ce se întâmplă mai nou, cu unele persoane: când au nevoie de susținere, sunt o prietenă minunată, care ascultă ca nimeni altcineva, dar când este vorba de necazurile mele, toți sunt ocupați cu probleme lor, că, deh, evident, toată lumea are probleme.

Astăzi, conceptul de prietenie este prea puțin înțeles de prea puțini oameni și simțit și aplicat de și mai puțini. E trist, evident. Vă amintiți cum era când eram micuți ? Ne jucam șotron, săream elastic, ne jucam de-a v-ați ascunselea și toate celelalte jocuri care ne făceau să fim uniți; făceam mâncare din apă și nisip și ne jucam de-a mama și de-a tata - aceea era copilările. Fără entuziasm vă spun că, sora mea, care are abia opt ani, umblă pe calculator și pe messenger de parcă s-ar fii născut cu el în brațe; are telefon cu touch screen și toate chestiile acestea stupide. Ia amintiți-vă bine, ce aveam noi la opt ani ? Imaginiație, desigur ! Imaginație, bucurie, sănătate și prieteni, care fac de sute de mii de ori mai mult decât orice telefon, calculator sau laptop. Nu mă înțelegeți greșit, mai nou, tehnologia mi-a devenit și mie indispensabilă, dar prietenii au fost, sunt și vor fii mereu pe primul loc. Când pe sora mea o sună cineva ”hai afară”, ea spune ”mâine, acum sunt ocupată” și, de fapt, tot ce face este să se joace GTA sau alte prostii de genul acesta. Când pe mine mă sună vreo prietenă ”hei, hai să ne plimbăm puțin, ieșim undeva”, ies fără să stau pe gânduri, fără să mă gândesc o clipă să refuz în favoarea a altceva.

O prietenie va fii întotdeauna o prietenie dacă știi să o păstrezi, însă, când doar una dintre persoane pune suflet în acea prietenie, ea este ca și pierdută. Nu răni o persoană dacă nu este nevoie și nu o răni nici dacă este nevoie - de-a lungul timpului ai să vezi că nu este nevoie să rănești pe cineva. Nu rupe o prietenie gândindu-te că ”deh, o să mai fim prietene cândva”, pentru că prietenia este ca o ață - odată ruptă, se va pierde tot, nu va mai fii nicicând la fel, pentru că apoi va fii un nod. Acel nod va reprezenta toată suferința, bucuria sau nostalgia, melancolia ori orice alt amalgam de sentimente prin care a trecut singur acel prieten. 

Prietenii adevărați sunt greu de găsit, dar ușor de păstrat, deoarece nu faci eforturi să-i ții lângă tine, ei rămân acolo chiar și dacă vrei să îi alungi ... Aceia sunt prietenii adevărați pe care trebuie să îi păstrăm lângă noi mereu !