Confuzie.

Intoarce-te acum. Suna la interfon si cere-mi a doua sansa. Am sa ti-o dau, promit, fara sa ma gandesc de doua ori.

Dar nu te-ntorci. Nu ma mai iubesti. Esti departe. Te-ai schimbat. M-am schimbat. Ne-am schimbat. Nu mai exista un viitor pentru noi. Nu mai exista noi. Mi-a spus o colega ca a da cuiva a doua sansa, e ca si cand ii oferi un glont bonus, pentru ca nu te-a nimerit indeajuns de bine prima data. Dar m-ai nimerit, te asigur, unde n-ar fii trebuit sa ma nimeresti - m-ai secat de viata si de fericire. Nu stiu ce e in capul meu, in inima mea acum ... Imi e mila de mine si ma condamn singura, ma judec si ma insult. Stii ceva ? Doar opreste-te, nu-mi mai da mesaje si du-te naibii ! Te porti ca si cand n-ar sta intre noi doi o prapastie adanca de timp si distanta. Nu ma mai iubesti. M-am schimbat. Nu mai sunt mica si naiva. Fiecare greseala pe care-o fac acum, in legatura cu noi doi, nu mai e greseala, e o alegere pe care-o iau; si o iau chiar daca stiu c-o sa ma faca praf. Si nu-mi cer scuze mie cand iau decizia, am sa-mi cer scuze mie atunci cand sufletul imi va fii in genunchi, perna uda si patul martor la noptile de plans. Multumesc ca ma faci sa ma simt vie, ucigand ce-a mai ramas bun in mine.

P.S. Cu liceul a mers foarte bine, colegi minunati, alea alea, colega noua de banca, sper sa fie okay anul asta si sper doar la note mai mari. Am inceput destul de bine clasa a zecea, ni s-au schimbat niste profesori si sunt putin speriata - la fizica, in special; o sa facem cu directoarea. Pai, pe toate planurile, bafta mie ! Si bafta si voua la scoala - cei care cititi postarea asta : )

Amar.

Pe cine incerc sa pacalesc ? Cu spartul cestii and stuff ? Inca-mi e dor de tine, ca naiba de tare. De cate ori recitesc o conversatie dintre noi doi, ma buseste plansul. Ca acum. Am recitit toata arhiva, de prin 2011 sau asa ceva; e gresit si acum ma inec in lacrimi, fara un motiv prea bun. E trecutul, e "a fost odata", nu aveai dreptul atunci sa-mi promiti ca va fii "pana la adanci batraneti" si, totusi, ai facut-o ... Si te-am crezut.

Vreau doar sa te mai imbratisez odata si-apoi, promit, nu voi mai avea nicio dorinta ! Vreau sa ma strangi in brate asa cum obisnuiai s-o faci si sa fii iar aici, sa fii la fel ... Atat.

Imposibil.

Sunt constienta de efectul meu asupra lui. Il vad pierzandu-se ori de cate ori se uita la mine, dar oare nu asta vreau ? Sa-l vad privindu-ma ore-n sir, uneori cu disperare, asteptand sa ma uit si eu catre el ? Da, probabil ca asta vreau. Nu inteleg totusi de ce continui cu asta, cu privirile astea, cu "ne atingem din greseala cand trecem unul pe langa altul", tot, cand stiu stim ca e imposibil ceva mai mult de atat. Si timpul trece greu pana-l vad, pana se aseaza pe bordura, langa ea, si o ignora complet, privindu-ma pe mine. Dar atat, stii ? Atat. Pentru ca e imposibil ceva mai mult de atat. Pentru ca e complicat.

Si ce-i frumos ?

Stiam de mult vorba aceea "Ce e frumos dureaza al naibii de putin" si am aprobat-o mereu, dar niciodata ca acum. Niciodata pana acum soarta nu mi-a aratat mai tare si mai clar ca, intr-adevar, fericirea dureaza a naibii de putin !

Random.

Sunt obosita. Si iritata - nu am diacritice. Si chiar daca as avea, mi-ar fii, probabil, prea lene sa le folosesc. Sunt confuza, ma doare capul si de vreo doua - trei nopti nu mai dorm ca lumea. Imi interzic in timpul zilei gandurile, chiar daca nu reusesc mereu, dar in vise patrund toate persoanele pe care nu am voie sa le visez. Nici azi, nimic maine, nici niciodata.
E pur si simplu interzis. Cel mai rau e ca am avut atat de mult timp liber la bunica, incat am putut sta ore intregi sa ma gandesc la semnificatia viselor, fara sa gasesc un raspuns multumitor. Orice raspuns gaseam era in favoarea mea, iar in realitate, chestia asta nu e nicicum in favoarea mea. Ar trebui sa fie tabu, de fapt, pentru mine. 
Ma doare capul, oboseala pune stapanire pe mine mai mult decat ar trebui ... What the fuck ?! E vacanta ! Somnul nu coopereaza cu mine, decat atunci cand nu prea ar trebui. Programul meu e ori prea incarcat, ori prea gol; ma enerveaza. Ar trebui sa invat sa-mi gestionez mai bine activitatile, sa le impart altfel, astfel incat sa nu imi mai prea ramana timp in care sa ma plang ca ma plictisesc, dar sunt asa o lenesa, incat stiu bine ca nu am sa fac asta. Singurul lucru pe care am reusit sa-l "introduc" in viata/programul meu e alergatul la stadion in fiecare dimineata si, uneori, si seara. Nimic nu ma relaxeaza mai mult decat stadionul, hanoracul meu roz, castile, telefonul si sa alerg pana cand simt ca ma lasa genunchii si o sa pic acolo. Alerg pur si simplu fara sa ma gandesc la nimic, privesc deseori in gol si ma deconectez de la tot ce inseamna "tabu pentru mine", amintiri, trecut, prezent, viitor.
Cica m-am schimbat. Eu spun ca m-am maturizat. Unii ar trebui sa incerce asta candva. Privesc incruntata catre prezent si observ ca nu prea mai am ce vorbi cu anumite persoane - nu mai gasim niciun subiect comun, sau prea putine subiecte comune. In schimb, reusesc sa leg noi prietenii - ah, lucky me, am ramas sociabila. 
Uneori sunt tare artagoasa, dar imi trece. Alteori sunt tare bine dispusa, dar si asta imi trece. Uneori e nevoie de o melodie sau o persoana ca sa-mi schimbe starea de spirit; uneori e nevoie de o o persoana sau o intamplare pentru ca eu sa astept cu nerabdare o zi - desi recunosc ca-mi pierd rabdarea cand trebuie sa astept prea mult.

In orice caz, am scris atat si am pierdut esenta postarii, care era ... ei, naiba stie, postarea asta nici macar nu a avut un subiect pe care sa mi-l fii ales. Ajuta, cred, sper, sa astern ganduri random aici, pentru ca ma simt incarcata de niste tampenii care nici macar nu sunt importante.

Ar trebui sa tai speranta din radacini si sa o ingrop undeva, departe de mine. Nu am nevoie de speranta, am nevoie de un dus rece ca gheata, o palma buna si cineva care sa-mi spuna "Proasto, nu are sa se intample!"

Prefăcuţi.

Sunt atât de sătulă de prefăcuţi încât mi-e greaţă. Mi-e scârbă de tot ce mă înconjoară.

Te iubesc !

Băi, şi când mă gândesc c-am crezut ca o proastă ! Să te duci naibii, asshole, n-am să-ţi mai ofer niciun pic de atenţie. 

Ele nu înseamnă nimic, ţi-am spus ...

Ştii ceva ? Nu-mi mai pasă ! Deloc. Nimic de relaţiile tale stupide de-o zi. Nimic.

M-am calmat. Sunt obosită şi mă enervează, mă scoate din sărite. Dar nu-i okay, nu-i nimic okay, m-am săturat de tot. Nu sunt dispusă să mai accept nicio tâmpenie, nimic.

Şi mi-e dor de trecut, dar aştept viitorul cu braţele deschise. Îmi place ce fac cu viaţa mea acum. Încă 4 zile şi fac 16. Haide eu, hai că pot !

...

- Ce doreşti ?

- Un pahar de fericire şi, de rest, caramele ...

Şi cel mai trist e ...

... că iubesc pe cineva care mă iubea cândva.

Punct.

Fiecare atom din mine îţi simte lipsa acum !

Please, fight for me ...

Tu nu poţi înţelege

Iar eu sunt prea rănită ca să-ţi mai pot explica ...

Fuck yourself, seriously !

Cineva: Hei, cum te simţi ?
În mintea mea: Obişnuiam să fiu foarte bună la şcoală, dar asta s-a schimbat...
Oamenii pe care obişnuiam să-i consider prieteni ? De fapt, nici măcar nu-mi sunt prieteni.
Mă simt singură mai mereu.
Am început să mă uit diferit la propria-mi persoană.
Nimic nu mai este la fel ...
M-am săturat să mă simt urâtă şi incapabilă.
M-am săturat să simt că nu sunt destul de bună.
Mă simt de parcă aş eşua, în legătură cu orice lucru pe care încerc să-l fac.
Mă simt de parcă nimănui nu-i pasă de mine.
Vreau doar să dorm într-una şi să nu mă mai trezesc niciodată.
Eu: Oh, sunt bine !

Şi am stat atât de mult în acea cafenea ... Atât de mult, pentru că am crezut că dacă rămân acolo suficient de mult, el o să se întoarcă ...

Îţi aminteşti când am spus că mor de fericire ?

Uită tot, fericirea a picat.

Şi nu mai am chef de nimeni şi nimic.

And it's okay, i hate me too.

Prin tine ...

Prin tine iubesc, deci nu-ncerca să mă judeci.

Că ai uitat cum să mă înveți cum să fiu tare dacă pleci ...

Nu pot iubi decât veşnic...

Dragă tu,

În momentul ăsta aş putea scrie "îmi lipseşti" până când nu aş mai putea să inserez caractere aici, dar la ce bun ? La ce bun când nici măcar nu ştiu dacă-mi mai lipseşti ? Cine naiba eşti tu, spune-mi ? Pentru că, da, aş vrea să ştiu. Îmi amintesc absolut toate chestiile pe care le spuneai, îmi amintesc realismul tău care deseori mă enerva. Dar eram un copil, unul prost, iar tu erai la fel. Nu trebuia să te cunosc, zău, nu trebuia. Nu înţeleg, dacă Dumnezeu a vrut ca noi să fim împreună, de ce nu suntem ? Iar dacă n-a vrut să fim împreună, de ce a mai făcut să te iubesc ? Şi te iubesc ? Ce naiba înseamnă iubirea până la urmă ? Să te accept cu tot cu defectele tale ? Dar fac asta cu multă lume, asta nu înseamnă că îi şi iubesc pe toţi ... Nu ştiu de ce te iubesc şi probabil că asta e iubire. Să nu ştiu de ce te vreau lângă mine şi totuşi s-o fac. N-am căutat niciodată motivele pentru care te iubesc, să zicem că n-am avut nevoie, dar, într-o perioadă, cătuam motive pentru care să nu o mai fac. Şi nu am nevoie de tine, serios, eu pot şi singură, aşa spun mereu ... Dar apoi vine seara, ştii, mereu vine seara şi atunci îmi e cel mai dor de tine şi de conversaţiile interminabile, de tachinările la telefon, de poreclele noastre stupide, de tot ... Şi mă întreb : ce-ai însemnat, tu, mai exact, pentru mine ? La început, nimic. Nu ieşeai cu nimic în evidenţă, m-am purtat chiar urât cu tine, pentru că mi se părea mie că tu eşti nu-ştiu-cum, dar ai avut grijă să-mi dovedeşti că eşti special ...Apoi a venit vremea in care am fost pentru prima dată dezamăgită de tine şi-mi cer mii şi mii de scuze. Nu era vina ta de fapt. Era a mea. Am tot întrebat "cine te crezi?", dar întrebarea reală pe care trebuia să mi-o pun era "cine mă cred?". Da, la naiba, da ! Cine mă cred sau, mă rog, m-am crezut eu atunci să-mi dau voie să am aşteptări de la tine ? Eu nu am avut niciodată aşteptări de la nimeni, pentru că ştiu prea bine că, de regulă, aşteptările implică dezamăgiri şi-am preferat să mă ţin departe de ele, dar credeam că eşti diferit şi mi-am permis să am aşteptări. Mi-am permis să te iubesc şi ţi-am permis să mă iubeşti. Pentru că m-ai iubit, nu ? Da, probabil că în felul tău, ai făcut-o.  

Azi nici măcar nu mai contează care dintre noi a greşit mai des - şi nu, nu spun asta pentru că eu aş fii greşit mai des sau ceva -, nu mai contează nici cine pe cine a iubit mai mult, pentru că faptul e consumat, totul s-a terminat şi nu mai are niciun fel de importanţă. Făceam parte din aceeaşi poveste cândva, din aceeaşi carte, dar acum totul s-a schimbat : cartea, personajele, povestea şi, aparent, tu nu mai faci parte din personajele din cartea mea. 

Mi-ai spus că dezamăgeşti pe toată lumea, dar eu speram că nu sunt toată lumea pentru tine ... Aşa că, din nou, iartă-mă, dar eu nu pot să iubesc decât veşnic şi se pare că tu nu ... Iar de câte ori te întorci înapoi, mă dai peste cap, aşa ca vreau să te întreb:

De ce naiba te tot întorci şi calci pe amintiri ?

I'm good enough !

Mereu pretind că sunt bine și că nu-mi pasă; pretind că nimic nu mă afectează, dar nu este așa. TOATE mă afectează, fiecare într-o anumită măsură și, în ultimul timp, am încheiat mult prea multe zile spunând ”nu e corect”. Și, la dracu, nu e corect !
Privesc acum în trecut și văd toate persoanele astea speciale pentru mine, stând chiar lângă mine ... Și apoi privesc în viitor: văd în continuare persoanele astea, dar ele nu mai sunt aici pentru mine ... S-au schimbat, au alt anturaj, iar eu nu mai însem nimic pentru ele. Poate că nu ar trebui să mă afecteze, dar o face. Și aici e vorba despre două persoane, doar două ! Am crescut alături de ele și credeam și speram c-o să fie mereu aici, dar mă uit acum ... Și mă întreb cine naiba sunt persoanele astea, pentru că eu nu le mai pot recunoaște ! Ele se înțeleg bine cu prietena mea cea mai bună, iar eu mă simt puțin ... ciudat. Obișnuiau să-mi alcătuiască mie universul și acum, gata, n-o mai fac. 
M-am tot intrebat ”Nu sunt suficient de bună?” și, multă vreme, chiar mă împăcasem cu ideea asta - că nu sunt suficient de bună: pentru mine, pentru acele persoane, pentru oricine, dar știți ce ?

Nu sunt perfectă, dar sunt îndeajuns de bună ! Iar dacă pentru voi asta nu e suficient, atunci îmi pare rău pentru voi. Am dat tot ce-a fost mai bun, n-a fost destul probabil, asta e. Sunt rănită, nervoasă, supărată, dezamăgită și demoralizată, dar știți ce ? Lumea nu se oprește cu voi ! Am să zâmbesc și am să trec peste, nu e un capăt de țară.

And i miss you.

O să fie ceva scurt, pentru că, sincer, nu vreau să scriu despre tine. Dar îmi lipsești, iar ăsta nu e un lucru opțional, nu e ceva pentru care pot opta, nu pot alege să-mi fie sau nu dor de tine. Nu-mi pot impune asta. Pentru că ești real, perfect cu imperfecțiunile tale și-mi lipsește tocmai persoana care credeam eu că ești. Am învățat, datorită ție, că nu-mi lipsește neapărat persoana ta ... Îmi lipsește ce eram și ce simțeam când eram cu tine, în preajma ta and stuff. Mă făceai să mă simt specială, asta este, iar eu iubesc să mă simt specială, pentru că, ei bine, cred că oricui îi place să aibă pe cineva care-l face să se simtă special. După o perioadă am realizat că am început să împart băieții în două categorii: tu și cei care nu sunt tu. E greșit, știu, să cred că va mai fii cineva, vreodată, ca tine; poate că nici nu mai vreau pe cineva ca tine. Nebună să fiu să îmi doresc să mai fiu rănită încă odată. Dar probabil c-aș risca, știi ? 

Și-mi lipsești. Poate că nu ți-am spus-o prea des sau chiar deloc în ultima vreme, sau poate când am spus-o nu ai luat-o în serios, dar ... I fucking miss you și, câteodată, tot ce-mi doresc e să-ți trag una și să-ți spun ”Heei, îți amintești de mine ? Obișnuiam să însemn ceva pentru tine ...”. Dar n-am s-o fac. Sunt prea lașă. Așa că renunț.

Dragă străine ...

Dragă străine, 

Azi, nu mai știu cine ești. Nu te mai cunosc și nu sunt sigură dacă vreau sau nu să te redescopăr, pentru că mi-e teamă, știi, teamă că aș putea fii dezamăgită din prostia mea. Uneori vreau să nu fiu destul de bună, pentru ca oamenii să nu aibă așteptări de la mine, să nu-i pot dezamăgi, iar eu am făcut prostia să te văd mai bun, să cred că, într-un fel, ești diferit. A fost o greșeală, știu, și-mi pare rău. Nu trebuia să am așteptări de la tine, în fond, ești om, faci și tu greșeli. 

Nu vreau să spun că regret că te-am cunosc sau orice altceva, pentru că aș minți. Tu ești marea decepție a vieții mele. Cel puțin pentru moment. Poate, străine, că mă grăbesc cu asta, dar după tot ce-a fost, îmi promit mie că n-am să mai las pe nimeni atât de aproape de mine, să mă poată răni atât de tare.

Și am crezut că ești diferit. Am crezut și am sperat că îți pasă ...