Confuzie.

Intoarce-te acum. Suna la interfon si cere-mi a doua sansa. Am sa ti-o dau, promit, fara sa ma gandesc de doua ori.

Dar nu te-ntorci. Nu ma mai iubesti. Esti departe. Te-ai schimbat. M-am schimbat. Ne-am schimbat. Nu mai exista un viitor pentru noi. Nu mai exista noi. Mi-a spus o colega ca a da cuiva a doua sansa, e ca si cand ii oferi un glont bonus, pentru ca nu te-a nimerit indeajuns de bine prima data. Dar m-ai nimerit, te asigur, unde n-ar fii trebuit sa ma nimeresti - m-ai secat de viata si de fericire. Nu stiu ce e in capul meu, in inima mea acum ... Imi e mila de mine si ma condamn singura, ma judec si ma insult. Stii ceva ? Doar opreste-te, nu-mi mai da mesaje si du-te naibii ! Te porti ca si cand n-ar sta intre noi doi o prapastie adanca de timp si distanta. Nu ma mai iubesti. M-am schimbat. Nu mai sunt mica si naiva. Fiecare greseala pe care-o fac acum, in legatura cu noi doi, nu mai e greseala, e o alegere pe care-o iau; si o iau chiar daca stiu c-o sa ma faca praf. Si nu-mi cer scuze mie cand iau decizia, am sa-mi cer scuze mie atunci cand sufletul imi va fii in genunchi, perna uda si patul martor la noptile de plans. Multumesc ca ma faci sa ma simt vie, ucigand ce-a mai ramas bun in mine.

P.S. Cu liceul a mers foarte bine, colegi minunati, alea alea, colega noua de banca, sper sa fie okay anul asta si sper doar la note mai mari. Am inceput destul de bine clasa a zecea, ni s-au schimbat niste profesori si sunt putin speriata - la fizica, in special; o sa facem cu directoarea. Pai, pe toate planurile, bafta mie ! Si bafta si voua la scoala - cei care cititi postarea asta : )

Pentru că merit să zâmbesc.

Cu toții avem acei prieteni din copilărie, pe care sperăm să-i vedem mereu în stânga sau în dreapta noastră, sperăm să auzim mereu interfonul/telefonul sunând și să fie ei, dar vine un moment în care ei ... pur și simplu pleacă. Nu pentru că vor sau ceva, pentru că se mută sau mai știu eu ce.


Luna asta, pe șapte, se întoarce un astfel de amic, pe care nu l-am mai văzut de doi ani. Nici măcar nu pot exprima în cuvinte cât de dor îmi este de el și ce entuziasmată sunt că vine. De fapt, eman acum numai energie pozitivă și voie bună, am devenit, poate, chiar enervantă pentru unele persoane din jurul meu, dar nimeni, niciunul dintre ei, nu poate înțelege, nu știe cum este ... Am avut chestia asta că mă atașam foarte repede de persoane și, chiar dacă tipul ăsta e un miștocar și un tăntălău, îl iubesc așa cum e. Mă simt fericită pe bune după multă vreme :).


Nu prea mai știu acum ce să scriu, îmi zburdă degetele pe tastatură și sunt numai un zâmbet. Probabil am să revin cu o postare în care am să scriu despre cum a fost când a venit and stuff. 

Șiiiii e vacanță.

Am mai spus și o repet: nu știu când a trecut anul ăsta. Practic, nu am conștientizat cu adevărat că s-a sfârșit anul decât atunci când, la semafoare, unde era atât de aglomerat încât abia putem să ne mișcăm sau să respirăm, am îmbrățișat-o, poate, pentru ultima dată vara asta pe prietena mea cea mai bună. Și, da, recunosc, am plâns ca o proastă. Mă ținea în brațe și credeam că râde, dar plângea și ea. I se întisese rimelul și fardul (moment în care îi mulțumeam lui Dumnezeu că eu sunt naturală). Am stat așa, îmbrățișate, preț de zece minute, timp în care am făcut un efort supraomenesc să mă opresc din plâns și să zâmbesc. Sunt emotivă, da ! Sunt foarte sensibilă, da ! Dar o iubesc pe ființa asta și am stat zi de zi cu ea, iar acum a plecat și nu sunt sigură dacă o mai văd vara asta sau doar la toamnă. Și-mi va fii greu fără ea. 


În clasa a fost okay, a ținut cam mult premierea, dar mă bucur că nu s-a făcut afară, cu careu și alte alea, că nu aveam chef. Am stat în bancă cu un coleg și am râs timp de două ore și am șușotit, în timp ce diriginta își ținea discursul. Copilării. Am luat mențiune, nu-s chiar mândră de mine, îmi propun să lucrez mai mult, dar, meh, e totuși mai mult decât nimic, așa că nu mă plâng. Apoi am făcut câteva fotografii cu colegii, cu dirginta, ne-am îmbrățișat, pupat și alte alea și am plecat. Momentul cel mai greu a fost, așa cum am spus, cel de la semafor. 


Am un colectiv de nota unșpe plus și sper că măcar câțiva dintre ei să nu fie plecați toată vara, pentru că așa are să-mi fie mult prea dor de ei.


Așa că hai toamnă, hai clasa a zecea. 
O să-mi lipsească toți până atunci - până și cei pe care nu-i plac prea mult. 


Poate că postarea asta nu are nicio noimă, poate nu e coerentă and stuff, dar când descriam sumar momentul de la semafor îmi ștergeam cu spor lacrimile. Azi, n-am chef de nimic. Și probabil nici mâine și nici duminică. Vara asta am să-mi ocup timpul alergând la stadion și lungi plimbări pe unde apuc. Și să repet la instrument - asta ar trebui să mi-o scriu în frunte.

Încă puțin ...

Și e gata școala. Nu pot să cred, sincer, nu realizez când a trecut anul ăsta. De vreun an și ceva încoace nici măcar nu mai simt timpul trecând. Urăsc vara. Mereu am urât-o, o urăsc și-acum, și-o s-o urăsc mereu, dar, în același timp, o iubesc; iubesc zilele lungi de vacanță, ploile de vară, alergatul prin grădina bunicii cu Raul ... Toate astea merită să înduri căldura.
Revenind, totuși, la subiect. Mai e o săptămână. Ultima, de fapt și cea mai lejeră. O să mă asculte mâine la muzică, că am lipsit din cauza operației săptămâna trecută, but who cares ? Sunt doar două cântece la instrument pe care le-am tot repetat, așa că mă voi descurca. Optimism ? Eu ? Wow, asta-i ceva ce n-a mai fost de mult.


Încă puțin ... și-am să fiu okay. 
Sau poate nu.

Şi e vineri.

Surprinzător sau nu, e vineri. Am trecut cu bine peste ultima teză din an şi, sincer, cea de care mă temeam cel mai tare. Ieri am învăţat toată ziua, m-a durut capul, am simţit că o iau razna şi tot aşa, dar, slavă cerului, a trecut. Mă simt obosită ca naiba, nici chef de ieşit afară nu prea am, aş tot dormi şi lenevi, dar nu prea îmi iese. Sunt, ca să zic aşa, invidioasă pe unii amici, de la alte licee, care nu au teme, nu se stresează cu teste sau teze ... Totul pare/este atât de simplu la ei, idk; cu toate astea, nu aş da liceul meu (clasa mea!) pentru niciun alt liceu.
E vineri, aşa că nu prea mai vorbim de coerenţă; e după amiază şi mă doare capul, mi-e lene să mă mişc din pat, mi-e lene să dau replay la melodie, mi-e lene şi să respir.
Anyway, important e că au trecut tezele şi, da, sunt încă în viaţă şi, da, mai am puterea să ţopăi încă, cu toate că aş dormi cel puţin trei zile şi trei nopţi încontinuu. Slavă cerului pentru weekend, deşi promit că nu fac nimic ! Doar tema la mate şi repetiţii la instrument. Atât.

Și acum respir.

Dacă am rămas vie după ziua asta nenorocită (și, în mod evident, am rămas), rămân vie după orice. Să spun că am avut o zi proasta ? Nu, e prea puțin spus. Mă simt atât de obosită psihic, demoralizată, nimic nu merge bine, nimic. Că e vina mea, că nu e vina mea, sincer să spun nici nu mă interesează - când un fapt deja e consumat, degeaba mai căutam un vinovat; e ca o țigară, odată fumată, nu se mai reface. 
De mâine cică încep ploi, asta e o veste minunată ! Da, poate nu pentru majoritatea oamenilor, dar pentru mine e genial și, DA, LA NAIBA, SUNT O EGOISTĂ ! De multe ori mă gândesc doar la binele meu, așa e, nu am de ce să nu recunosc. 
Sunt cu moralul la pământ, nu știu ce naiba mă reface acum. Timpul. 
În mama ei de treabă, nici măcar coerentă nu mai sunt. Nu știu. Am obosit; nu mă mai consum. Vreau doar un somn lunglunglung.

Și mâine e iar luni.

Și mâine e iar luni și nu am deloc chef de liceu. Mă gândesc doar așa: mă ascultă la muzică (solfegiu plus instrument), apoi normă la sport (rezistența) și, poate, aduce teza la mate, unde știu că am fost un micmare dezastru. Sunt trei mari și late ! Trei lucruri care mă fac să vreau să îndepărtez lunea de duminică ... 
Îmi doresc și nu-mi doresc vacanța - anul ăsta a trecut mult prea repede, sper ca următorii să treacă mai încet, vreau să mă bucur de ei, de colegi, de bucurii și, evident, de necazuri.
Timpul trece indiferent de circumstanțe - nu se oprește dacă sunt supărată sau dacă plâng, el continuă să treacă; nu oprește nici dacă sunt fericită și aș vrea ca momentele alea să dureze o veșnicie. Am învățat că timpul mă poate salva, la un moment dat, dintr-o situație neplăcută, dar poate să mă facă să mă simt prost, pentru că a trecut prea repede și eu voiam să mai dureze. E ca exemplul acela ”dimineața, când sună alarma, zece minute trec cât unul, iar la liceu, în ore, un minute trece cât zece” :)). 
În orice caz, timpul e un mare nenorocit și nu ține NICIODATĂ cu noi. Ne poate păcăli în anumite momente, dar nu e nimic real - e totul o iluzie stupidă; iluzie, da, iluzie am spus, dar nimic magic. Numai iluzii care se pierd mai apoi în van. 
Dar cine are nevoie de iluzii ? Ducă-se ...


Vreau doar o zi bună mâine. Atât. Dacă după ziua de mâine rămân vie, sunt o supraviețuitoare. Și nu doar din cauza zilei de mâine, ci a tuturor chestilor care s-au întâmplat în ultimele zile.

Primăvară ?

Nu știu dacă mă simt bine sau rău, dacă îmi e dor sau dacă am uitat; am o stare sufletească ce nu poate fii descrisă în cuvinte. Că iubesc sau că urăsc, cui îi pasă ? N-ar avea importanță oricum, nu am nevoie de spectatori la iubirea sau ura pe care o port cuiva - niciodată nu am avut, nu am nici acum și nu o să am nicicând nevoie de așa ceva.

Primăvara e un anotimp atât de plin de optimism, care mă umple de confuzii; nu știu dacă vreau sau nu să vină. Aș zice nu, pentru că eu vreau toamna, îmi vreau toamna înapoi, cu toate sentimentele pe care mi le dă, cu vâturile călduțe sau mai puțin călduțe și cu ploile ei atât de pline de nostalgie ! Nu vreau un anotimp plin de soare, flori și optimism, pentru simplul fapt că nu sunt așa - sunt optimistă, dar nu chiar așa. Singurele chestii care-mi plac la vară sunt zilele lungi de vacanță și ploile de vară; iubesc să alerg prin ploaie, mai ales când ies cu fetele și suntem toate în sandale și pantaloni scurți, se pornește vântul și ploaia și fugim să ne ascundem undeva, dar până atunci tropăim prin bălți, râzând. Sunt un copil, sunt o persoană imatură, aiurită și zăpăcită, iar cineva mi-a spus, de curând, că ar trebui să mă schimb. Ei bine, nu mă schimb. Nu mă schimb pentru nimeni, poate doar pentru mine, poate doar când o să simt nevoia. Îmi place să fiu copil, îmi place să visez - chiar dacă visele se mai crapă uneori -, îmi place să râd, să cânt și să mă prostesc ! Da, mă plac așa cum sunt și nu oblig pe nimeni să mă accepte. De acord, am o mulțime de defecte, dar pentru cei ce mă acceptă, defectele devin perfecte. 

Liceul mă obosește mai mult decât aș vrea, mă bucur doar că semestrul acesta e mai lung decât primul, astfel încât să nu se îngrămădească iar zeci de teste, teze, norme, proiecte alte cele într-o singură săptămână care să mă epuizeze total. Noroc cu persoanele care au grijă să mă încarce cu energie, așa cum știu și pot, așa cum se descurcă, așa, neintenționat.

Nu contează că mai plâng uneori, grijile și supărările, stresul și frustrările mă ajung și pe mine câteodată, doar sunt om, iar prin plâns mă exteriorizez.