Totul este diferit acum ...

Urăsc momentele acelea în care ești prieten cu cineva și vă petreceți mereu timpul împreună, faceți de toate, vă sprijiniți, vă susțineți, râdeți, iar apoi, într-o zi, brusc, toate astea încetează. Atunci, în momentul ăla, nu te gândești cum e cealaltă persoană, te gândești, poate, că nu-i pasă, te gândești la faptul că ție îți este rău, că parcă totul merge prost, că lumea se prăbușește.


Iar apoi știi ce doare și mai rău ? Să auzi de la un alt prieten apropiat că acea persoană cu care nu mai vorbești de ceva vreme a spus ”Ah, X. ? S-a schimbat atât de mult ...”. Și doare. Îți spun sincer că doare, pentru că, în esență, nu tu ești cel ce s-a schimbat, ci el. Pur și simplu taci și înghiți, zâmbești sec și mimezi a mia oară fericirea. Apoi mai auzi ”Vai, X., Y. a spus că îi lipsești atât de mult?” Oh, please ! Spune-mi, cam cât de mult ? Atât de mult că nu poate să mă sune/să sune la interfon/să-mi scrie pe facebook/pe mess ceva, ca să ieșim or smth. Și și asta doare.


Privești o clipă în trecut și îți amintești de toate, toate amintirile, vezi fotografii, videoclipuri cu voi, auzi înregistrări și, poate nu vrei, dar te afectează cumva, pentru că persoana care nu mai e acum aceeași făcea parte din tine și, indiferent cum o iubeai, nu-ți doreai să plece de lângă tine nicicând.


Vin anumite momente în viață în care persoanele pe care le cunoaștem devin persoane pe care obișnuiam să le cunoaștem. Dar chiar și așa, după mult timp, de ce ele se întorc înapoi și calcă pe amintiri ... ?

Încă puțin ...

Și e gata școala. Nu pot să cred, sincer, nu realizez când a trecut anul ăsta. De vreun an și ceva încoace nici măcar nu mai simt timpul trecând. Urăsc vara. Mereu am urât-o, o urăsc și-acum, și-o s-o urăsc mereu, dar, în același timp, o iubesc; iubesc zilele lungi de vacanță, ploile de vară, alergatul prin grădina bunicii cu Raul ... Toate astea merită să înduri căldura.
Revenind, totuși, la subiect. Mai e o săptămână. Ultima, de fapt și cea mai lejeră. O să mă asculte mâine la muzică, că am lipsit din cauza operației săptămâna trecută, but who cares ? Sunt doar două cântece la instrument pe care le-am tot repetat, așa că mă voi descurca. Optimism ? Eu ? Wow, asta-i ceva ce n-a mai fost de mult.


Încă puțin ... și-am să fiu okay. 
Sau poate nu.

N-am fost decât doi călători cu trenul ...

... Ce ne-am urcat în tren fără bilete.

Tu poți pretinde-n continuare că îți pasă.

Eu pot pretinde-n continuare că sunt bine.

A doua sansa se numeste "maine".

Mereu am preferat sa cred ca exista o a doua sansa pentru orice, oricand, oricine si oriunde; am vrut sa cred ca orice om merita o a doua sansa, indiferent de greseala pe care o face si, multa vreme, chiar am crezut, ca o naiva ce sunt, in "a doua sansa". O avem, intr-adevar, se numeste "maine" si suntem norocosi sa avem parte de ea, dar ... degeaba vine sansa, daca nu vine curajul. Degeaba am o a doua sansa sa fac ceva, daca eu nu am curaj sa o fac sau daca sunt prea orgolioasa s-o fac. Imi urasc orgoliul. Poate ca am pierdut atat de multe din cauza lui, but who cares now ? Totul e in trecut si-am trait in perioada aia destul. Am preferat sa traiesc in trecut, da, din simplul fapt ca prezentul era prea trist, deprimant, gol, vag, sec, incolor, rece, iar viitorul atat de inspaimantator si imprevizibil, incat trecutul, presarat in mare parte numai cu bucurii and sutff si umplut de putinele persoane de care chiar aveam/am nevoie, arata perfect ! Dar e gata. Trecutul e trecut si trebuie sa-l las sa plece, ramane doar de vazut daca pot, daca sunt pregatita s-o fac. Deseori spun ca da, dar nu e asa, ma mint singura. Ma tem, de fapt, sa las trecutul in urma, ma tem sa accept lucrurile asa cum sunt, din simplul motiv ca in sufletul meu va ramane o gaura si nu stiu daca altcineva, vreodata, va fii in stare s-o umple pe deplin, sa nu ramana spatii goale, pe unde sa adie rafale de tristete. Sunt o persoana care se plictiseste foarte, foarte repede, asa ca am nevoie de o persoana care sa ma accepte asa cum sunt: cu toanele mele, rasul incontrolabil, stari de tristete aparute de nicaieri, gusturi ciudate la imbracaminte sau muzica, dar, hei ! Sunt o adolescenta si sunt in cursul crearii personalitatii mele, asa ca nu trebuie sa fiu condamnata. Nu profit de faptul ca e "normal" sa am o fire schimbatoare, nu devin o mimoza sau o fitoasa, stiu sa gust glume bune, stiu sa gust si glumele care sunt facute pe seama mea, daca sunt facute cu bun gust, stiu sa fiu normala. Dar a fii normal nu e suficient pentru mine, eu nu vreau sa fiu normala, nu pot sa fiu normala, daca pot fii mai mult de atat. Pot fii unica si, indiferent ce s-ar intampla, am sa raman aceeasi, nimic nu ma schimba. Poate doar ma maturizez, cresc, realizez ca unele lucruri nu stau asa cum credeam eu ca stau de fapt, dar nu am de gand sa indepartez oameni de langa mine pentru ca sunt eu prea fericita cu cineva sau prea suparata pe cineva. In cazul acesta, imi place sa aseman oamenii cu florile, hai sa spunem ca suntem crini, iar un crin nu-si pierde puritatea, chiar daca e tavalit prin mocirla.

Once upon a time ...

Cand esti mic, te increzi prosteste in povesti, ele dau nastere viselor si sperantelor, iar atunci, in acele momente magice, are cineva dreptul sa vina si sa spulbere tot ? Nu. Cu totii avem dreptul la perioada "A fost odata ca niciodata..." si, mai apoi, sa ne hranim cu iluzia "Si au trait fericiti pana la adanci batraneti". Ce se intamplat cand crestem ? Cand vedem ca povestile nu sunt reale, ca realitatea e, de fapt, mult mai dura si mai infricosatoare decat ne asteptam ? Nimic, supravietuim doar si dam tot e ce mai bun sa zambim zi de zi. Uneori spun ca imi urasc viata, ca nimic bun nu se mai intampla in ea, dar am ajuns la concluzia ca Dumnezeu mi-a dat viata asa cum e, pentru ca a stiut ca sunt destul de puternica sa o traiesc. Sunt momente in care sunt optimista, dar, de regula, ele nu tin foarte mult, si sunt momente in care sunt, asa cum m-a invatat cineva, realista. Acest cineva mi-a spus, acum destula vreme, ca nu exista pesimism sau optimism, exista doar realism. Cred sau nu cred ? Poate. Da. Nu stiu. Nu vreau sa-i dau dreptate.
Maturiatea nu vine odata cu prima "cazatura", ea vine in timp, schimbarile te maturizeaza, schimbarile, plecarile, intamplarile triste sau fericite, lucrurile care te marcheaza, asa-zisa iubire, suferinta, lacrimile, oamenii ... Tot ce trece pe langa tine te marcheaza intr-un anumit mod, ideea este ca ceea ce te marcheaza cu adevarat, este ceea ce ai lasat tu sa te atinga mai adanc decat celelalte lucruri; nimeni nu poate intra fortat in sufletul tau, fara sa-i dai cheia. Faptul ca ai dat odata cheia persoanei gresite ? E dureros, dar timpul te face sa suporti durerea, daca n-o face sa treaca. Daca dai cheia aceleiasi persoane dupa ce te-a ranit odata ? Nu mai e o greseala, e alegerea si riscul tau ca nu are sa o mai faca inca odata. Si daca o face, viata a mai castigat un punct.
Draga viata, stiu ca zarurile sunt in mana ta, dar nu am sa joc dupa regulile tale; am sa fiu exact ca tine, o nenorocita, si am sa incalc reguli, am sa traiesc asa cum vreau eu, nu cum vrei tu !

Azi, stelele refuză și ele să strălucească ...

Sunt unele momente în care-mi vine pur și simplu să plâng. Poate că toată ziua a fost genială și am râs până n-am mai putut and stuff, apoi, când vine seara, e de ajuns să văd o fotografie, să citesc un citat, o frază dintr-o carte, un nume sau să aud o melodie și mă cuprinde o stare de tristețe pe care, aparent, nu o pot explica. Mă simt neputincioasă, pentru că, vreau sau nu, nu pot ieși din starea asta, refuz să o fac; uneori simt chiar că nu mai am lacrimi, refuz să mai plâng, mă încăpățânez să adorm așa, tristă și încărcată emoțional, dar mai rar, căci rar rezist ...
Nu pot minți: am avut și zile mai bune, dar, de asemenea, am avut și zile mai proaste. Uneori cred doar că sunt nefericită. Da, nefericită. Dar îmi alung gândul, ies afară, râd și spun/ascult bancuri, țopăim și ce mai facem noi, dar seara ... Seara sunt singură. Și e doar un sentiment stupid, inexplicabil, când parcă toate amintirile vor să iasă la suprafață, când lacrimile pur și simplu curg și nici eu nu depun efort să le mai opresc. Din contră chiar, uneori ascult și muzică tristă, parcă aș vrea să mă impulsionez să plâng.
Acum, am așa o stare. Încerc să zâmbesc, mă gândesc că, de, poate chiar aș avea motive, dar nu sunt destul de mari. Cele care mă țin tristă sunt cu mult, mult mai mari, iar dacă au aceeași mărime, cu siguranță nu au aceeași greutate ... Așa că, azi, refuz să nu plâng. Azi, stele refuză și ele să strălucească ...

În acest moment ...

Chiar acum, în momentul ăsta, trebui să știi că cineva e foarte, foarte mândru de tine. Cineva se gândește la tine. Cuiva îi pasă de tine. Cuiva îi este foarte dor de tine. Cineva vrea să vorbească cu tine. Cineva vrea să fie cu tine. Cineva speră că nu ai probleme și că ești okay. Cineva vrea să te prindă de mână și să nu-ți mai de-a niciodată drumul.  Dorința cuiva este doar ca tu să fii fericită. Cineva să gândește că tu ești ca un dar. Cineva vrea să te îmbrățișeze. Cineva, undeva, te iubește. Cineva îți admiră puterea de a trece peste toate. Cineva se gândește la tine și pur și simplu zâmbește. Cineva vrea să îți ofere un umăr pe care să plângi când ai nevoie. Pentru cineva, tu ești întreaga lume. Cineva vrea să te protejeze, să te știe în siguranță. Cineva ar face orice, la orice oră pentru tine. Cineva își dorește ca tu să-l ierți. Cineva e recunoscător pentru că l-ai iertat. Cineva vrea să râdă cu tine și să vorbiți despre amintiri. Cineva își amintește de tine și-și dorește să fii lângă el. Cineva are nevoie să știe că o să-l iubești necondiționat. Cineva vrea ca tu să știi că îi pasă atât de mult de tine. Cineva vrea să-și trăiască viața și visele cu tine. Cineva își dorește să te țină în brațe. Cineva îți iubește personalitatea. Cineva își dorește să poată opri timpul ca să poată sta mai mult cu tine. Cineva vrea să îl ții în brațe. Cineva te iubește pentru ceea ce ești tu cu adevărat. Cineva, când va auzi o anumită melodie, își va aminti de tine. Cineva e încântat că tu ai fost și ești unica lui iubire adevărată. Cineva vrea doar să-ți fie prieten. Cineva stă treaz toată noaptea doar ca să se gândească la tine. Cineva trăiește datorită ție. Cineva crede că tu ești sufletul lui pereche. Cineva își dorește să te audă. Cuiva îi lipsesc sfaturile și consolările tale. Cineva prețuiește sfaturile și consolările tale. Cineva crede, cu adevărat, în tine. Cineva are mare încredere în tine. Cineva are nevoie de tine acum, de suportul tău. Cineva are nevoie ca tu să crezi în el. Cineva are nevoie să-i dai voie să-ți devină prieten...

Acest ”cineva” nu este o singură persoană, dar, la drept vorbind, în viață nu cunoaștem doar o persoană, ci mai multe. Mai multe persoane ne alcătuiesc universul și simt toate astea, dar fără să o spună. Unii se tem, alții sunt doar prea orgolioși, nu știu ... În orice caz, îmi iubesc universul ! Cum am spus, universul e format din mai multe persoane. Și, din păcate, sau din fericire, nu știu, eu pot iubi doar veșnic !