i'm still into you.

Îți amintești tot ce-am scris despre băiatul nou ? Uită. Uită tot, că eu am uitat. Dacă acum câteva luni îmi spuneai ”Într-o zi, băiatul pe care-l iubești cu adevărat se va întoarce, dar nu așa cum speri, și din această cauză vei uita această nouă persoană intrată în viața ta”, ți-aș fi spus că ești nebun, că eu sunt împăcată cu trecutul. Dar nu sunt.

E de ajuns ca el să-mi dea un mesaj, să ne purtăm o noapte ca înainte, ca și cum n-am fi acum ... așa. Nu străini, nu ăsta e cuvântul. Noi nu suntem străini, n-avem cum să fim. Străinii nu simt asta unul pentru altul, nici măcar atunci când e dragoste la prima vedere. E de-ajuns un mesaj să-mi faci ziua mai bună și tot de unul să mi-o strici, dar nu-mi pasă, stric-o dacă vrei, tot ar fi cotată ca o zi bună pentru că aș știi că te-ai gândit la mine măcar câteva momente. 
Acum multă vreme, ne-am făcut promisiuni. Le-am încălcat amândoi pe toate, nimic nu s-a întâmplat cum ne-am fi dorit, iar de-atunci n-am mai promis nimănui nimic și nici n-am mai crezut în promisiuni - am crezut că dacă tu le-ai încălcat, toți o să facă la fel. Acum te-ai întors și ne-am făcut din nou promisiuni. Ai fi spus că nu sunt atât de naivă să le cred și pe astea, dar le cred, le cred pe toate. Îmi inchid mereu inima după ce pleci, iar ea se deschide automat când te întorci. Cred că tu ești singurul care are cheia.

Am murit la fiecare plecare a lui și am renăscut la fiecare reîntoarcere.

10.12.2013

Și uite-mă aici, aproape de un alt Crăciun fără acel el, pe care m-am străduit atât de mult să-l fac să-și strângă lucrurile din sufletul meu; un Crăciun în care nu mai plâng de dorul lui, nu plâng de dorul nimănui, dar nici nu mă bucur de prezența cuiva.
Credeam că distanța desparte oamenii, dar am aflat că nici faptul că doi oameni sunt aproape unul de altul nu-i ține apropiați; dacă nu e să fie, nu e, indiferent de câți kilometri sunt între cei doi.

Anul trecut, cam pe vremea asta, am realizat că plac pe altcineva, total opus de băiatul cu care-mi împărțisem doi ani și jumătate înainte. Pe parcurs au fost tot felul de momente frumoase, dar niciodată n-a fost vorba de noi să fim împreună. Nu ne-am aparținut niciodată în tot acest timp, dar niciunul din noi n-a ieșit cu altcineva. Citisem undeva că cele mai bune săruturi sunt cele avute după zeci, sute, mii de priviri și zâmbete; oh, nimic mai adevărat ! Săruturi, îmbrățișări, zâmbete, minute în șir de râs, priviri cu subînțeles - tot, momente pe care le-aș retrăi iar și iar dacă ar fi cu putință.
Dar nu pot. Așa că iată-ne azi aici, în decembrie, aproape de terminirea primului semestru. Peste șase luni, tu absolvi liceul, părăsești orașul, mergi la o facultate bună pentru care ai muncit, mergi să cunoști lumea și oameni noi, iar eu ... eu rămân aici, luptându-mă cu ultimul an de liceu, cu lipsa ta și încercând să fac să moară speranța c-o să te mai întorci pentru mine.
Ăsta e sfârșitul. Știu. Simt. Deja suntem mai distanți. Încep să te pierd și nici măcar n-ai fost vreodată al meu.

Dar dacă ajută s-o spun, acum, la un an după ce a început tot, după multe negări ... Te iubesc ! Chiar te iubesc. Și, cumva, sper să te întorci după ce pleci. Și dacă nu te întorci, atunci nu mă uita. Ține-mă minte ca ”micuța din clasa aceea” sau ”fata-care-a-trebuit-să-se-ridice-pe-vârfuri-ca-să-te-sărute-când-purta-tocuri-și-tu-ai-fost-nevoit-să-te-mai-și-apleci-pentru-ea”. 

Ține-mă-n minte, pentru că eu o să te țin în suflet !

23 august.

Sunt genu’ ala de om care se descurajeaza foarte repede; care niciodata nu se gaseste suficient de bun; care se inchide in el, se consuma, plange, apoi iese zambind ca si cum totu’ e ok. Sunt genu’ ala de om care iubeste mai mult. Prea mult.

Pe 18 iulie am spus ca nu mai am nicio treaba cu fostul. Am spus-o si am si crezut-o, pentru ca nu mai vorbeam absolut deloc.
Dar ce se intampla in momentul in care reincepi brusc sa vorbesti cu fostul si va purtati de parca n-ar sta intre voi o prapastie uriasa si vorbiti si depanati amintiri si toata discutia se incheie cu ... "eu nu te-am uitat niciodata" ? 
As vrea sa spun ca sunt plina de sperante, ca-ntr-o zi va fi iar al meu, pentru ca asa-i sortit sa fie, dar adevarul e ca nu ma simt deloc plina de sperante. Sunt cu picioarele pe pamant, pentru prima data, cand e vorba de el. Aici e viata reala, unde el are iubita, eu ies cu cineva si totul ar trebui sa decurga asa.

Si totusi, discutiile cu el pana dimineata m-au facut doar sa realizez ca m-am pacalit singura sau ca am invatat sa traiesc fara el, dar n-am incetat niciodata sa-l iubesc.

Si nu ma intereseaza ce spun altii, ce cred altii. 

N-am sa mai iubesc pe nimeni asa. Si nimeni n-are sa ma mai iubeasca asa.

Si nicio vorba n-o sa-mi mai faca sufletul sa tremure cum a facut-o acea scurta fraza a lui despre ceea ce simte pentru mine. Nimic. Niciodata. Doar el.

Ma cam doare

Cunosti un om. Va imprieteniti. Deveniti cei mai buni prieteni.

Cand ai un cel mai bun prieten, te gandesti ca niciodata n-o sa plece de langa tine, ca, in ciuda faptului ca va mai certati cateodata din diverse motive, va veti impaca si veti iesi iar impreuna afara, veti merge la strand, veti viziona impreuna seriale si asa mai departe.

Dar prietena mea cea mai buna se muta. La 200 si ceva de kilometri de mine. Nu stiu cata coerenta o sa aiba postarea asta, pentru ca imi vine a naibii de mult sa plang. Mi-ar placea sa spun "Da, And. se muta, intr-adevar, dupa liceu", dar And. a mea pleaca luna asta, pe 11, adica peste 3 zile, la exact o zi dupa ziua mea. 

Stiu, vom vorbi la telefon, pe mess, pe facebook, ne vom vedea cat de des vom putea, dar ... nu-i acelasi lucru. N-o sa fie aici cand o sa ma impiedic, cand el o sa treaca pe langa mine si-o sa vreau sa intreb "ia vezi, se uita?", cand ... ma rog, in toate momentele astea in care-mi doream sa fie langa mine ! Si cred ca ma tem c-o sa gaseasca o alta prietena acolo, mai buna ca mine, mai generoasa, care sa arata mai multa grija fara de oameni.

Mereu am fost o egoista si nu m-am chinuit sa ascund asta. Pentru ca asta sunt eu. Si-are sa gaseasca acolo pe cineva ca ea, care va stii s-o pretuiasca, iar eu nu vreau s-o pierd, pentru ca nimeni nu ma stie ca ea, nimeni nu-mi stie toate partile proasta si nimeni nu m-a acceptat vreodata cum a facut-o ea.

And. draga, nimeni n-o sa te poata inlocui vreodata. M-am purtat prosteste, copilareste uneori, am fost rasfatata si rea, m-am gandit doar la mine, la ce m-a durut pe mine si deseori nu te-am intrebat daca ti-e bine. Dar n-am uitat nimic din ce-am facut sau vorbim si am sa apreciez mereu persoana ta si tot ce ai facut pentru mine.

Acum, ca pleci, spre o viata mai buna, zic eu, ca asta-ti doresc, vreau sa-ti cer un singur lucru, un ultim lucru: daca-ti gasesti o alta prietena acolo, care sa-mi ia mie locul, doar nu ma uita. Tine-ma minte. Aminteste-ti cand si cand de mine, da-mi cate un mesaj sa-mi zici ca esti bine, sa-mi zici c-ai tai sunt bine. Si nu ma uita. Nu ma uita. Tine-ma-n suflet, And. !

18.07.2013

De cand n-am mai scris aici ? De-o vesnicie. Caci n-am mai putut ! Imi facusem blogul asta sa ma descarc sufleteste, dar in scurt timp el a devenit locul in care-mi "indosariam" sentimentele pe care le aveam pentru tine. Pentru cel care acum nu mai exista nici macar ca amic in viata mea. Si cand am incetat sa te iubesc, am incetat sa mai scriu despre tine. Involuntar. Nu a fost o dimineata in care m-am trezit si mi-am spus "Mai, de azi eu nu-l mai iubesc pe baiatul asta!", nu, deloc, a fost treptat. Cu fiecare zi, mi-a pasat tot mai putin, mai simtit tot mai putin ranita, pana in momentul in care nimic legat de tine nu ma mai atinge.

Am scris pe tumblr. Si am dat reblog. Si-am iubit pe altcineva. Sau iubesc pe altcineva. Au trecut doi ani de cand m-am despartit de persoana care mi-a marcat viata. Doi. Si anul trecut, pe la Craciun, mi-am dat voie sa ma uit si dupa alte persoane. Dar despre el nu am putut sa scriu. Nu aici. Banuiesc ca nu l-am iubit indeajuns de mult. Sau poate ca, in mod inconstient, nu mi-am dat voie mie sa scriu aici. Aici, unde era locul lui, lui cel de acum multa vreme.

Si acum e vacanta. Si nu stiu daca sunt bine sau nu, nu mai stiu daca iubesc sau nu pe cineva. Dar cred ca sunt fericita, in sfarsit. Am niste prieteni minunati, care au avut grija sa-mi arate asta exact cand aveam cea mai mare nevoie de ei, am cunoscut, in foarte scurt timp, trei persoane absolut minunate care stiu sa-mi aduca zambetul pe bune mereu si, in ciuda faptului ca am pierdut o prietena draga, nu ma plang. Nu ma simt vinovata pentru ca ea a plecat, pentru ca nu am facut nimic. A fost alegerea ei, cine as fi fost eu sa-i stau in cale ? O viata frumoasa ii doresc !

Nu mai stiu. Mi-a fost dor sa scriu. Am sa rup "bariera" asta pe care mi-am format-o in minte si-n suflet legata de acest blog, am sa-l "dezleg" de acea iubire de mult avuta si pierduta si-am sa reincep sa scriu. In definitiv, poate la asta ma pricep cel mai bine.


Pentru cine e curios in legatura cu tumblr'ul sau are tumblr si vrea sa arunce o privire, aici e link'ul meu: Click - Tumblr

Și acum ?

Am șters tot. Nu mai sunt în stare de nimic. Așa m-am săturat de minciuni...
Nu credeam c-o să ajung vreodată în punctul în care nu o sa mai știu ce să mai cred sau pe cine. Și sunt supărată. Dezamăgită.