Primăvară ?

Nu știu dacă mă simt bine sau rău, dacă îmi e dor sau dacă am uitat; am o stare sufletească ce nu poate fii descrisă în cuvinte. Că iubesc sau că urăsc, cui îi pasă ? N-ar avea importanță oricum, nu am nevoie de spectatori la iubirea sau ura pe care o port cuiva - niciodată nu am avut, nu am nici acum și nu o să am nicicând nevoie de așa ceva.

Primăvara e un anotimp atât de plin de optimism, care mă umple de confuzii; nu știu dacă vreau sau nu să vină. Aș zice nu, pentru că eu vreau toamna, îmi vreau toamna înapoi, cu toate sentimentele pe care mi le dă, cu vâturile călduțe sau mai puțin călduțe și cu ploile ei atât de pline de nostalgie ! Nu vreau un anotimp plin de soare, flori și optimism, pentru simplul fapt că nu sunt așa - sunt optimistă, dar nu chiar așa. Singurele chestii care-mi plac la vară sunt zilele lungi de vacanță și ploile de vară; iubesc să alerg prin ploaie, mai ales când ies cu fetele și suntem toate în sandale și pantaloni scurți, se pornește vântul și ploaia și fugim să ne ascundem undeva, dar până atunci tropăim prin bălți, râzând. Sunt un copil, sunt o persoană imatură, aiurită și zăpăcită, iar cineva mi-a spus, de curând, că ar trebui să mă schimb. Ei bine, nu mă schimb. Nu mă schimb pentru nimeni, poate doar pentru mine, poate doar când o să simt nevoia. Îmi place să fiu copil, îmi place să visez - chiar dacă visele se mai crapă uneori -, îmi place să râd, să cânt și să mă prostesc ! Da, mă plac așa cum sunt și nu oblig pe nimeni să mă accepte. De acord, am o mulțime de defecte, dar pentru cei ce mă acceptă, defectele devin perfecte. 

Liceul mă obosește mai mult decât aș vrea, mă bucur doar că semestrul acesta e mai lung decât primul, astfel încât să nu se îngrămădească iar zeci de teste, teze, norme, proiecte alte cele într-o singură săptămână care să mă epuizeze total. Noroc cu persoanele care au grijă să mă încarce cu energie, așa cum știu și pot, așa cum se descurcă, așa, neintenționat.

Nu contează că mai plâng uneori, grijile și supărările, stresul și frustrările mă ajung și pe mine câteodată, doar sunt om, iar prin plâns mă exteriorizez. 

Friendship.

M-am gândit în ultimul timp de mai multe ori la conceptul de prietenie, dar nu are o definiție clară. Gândindu-mă mai bine realizez că îmi sunt prieteni cei care rămân când toți ceilalți pleacă - adică la primul necaz. Îmi displace teribil ce se întâmplă mai nou, cu unele persoane: când au nevoie de susținere, sunt o prietenă minunată, care ascultă ca nimeni altcineva, dar când este vorba de necazurile mele, toți sunt ocupați cu probleme lor, că, deh, evident, toată lumea are probleme.

Astăzi, conceptul de prietenie este prea puțin înțeles de prea puțini oameni și simțit și aplicat de și mai puțini. E trist, evident. Vă amintiți cum era când eram micuți ? Ne jucam șotron, săream elastic, ne jucam de-a v-ați ascunselea și toate celelalte jocuri care ne făceau să fim uniți; făceam mâncare din apă și nisip și ne jucam de-a mama și de-a tata - aceea era copilările. Fără entuziasm vă spun că, sora mea, care are abia opt ani, umblă pe calculator și pe messenger de parcă s-ar fii născut cu el în brațe; are telefon cu touch screen și toate chestiile acestea stupide. Ia amintiți-vă bine, ce aveam noi la opt ani ? Imaginiație, desigur ! Imaginație, bucurie, sănătate și prieteni, care fac de sute de mii de ori mai mult decât orice telefon, calculator sau laptop. Nu mă înțelegeți greșit, mai nou, tehnologia mi-a devenit și mie indispensabilă, dar prietenii au fost, sunt și vor fii mereu pe primul loc. Când pe sora mea o sună cineva ”hai afară”, ea spune ”mâine, acum sunt ocupată” și, de fapt, tot ce face este să se joace GTA sau alte prostii de genul acesta. Când pe mine mă sună vreo prietenă ”hei, hai să ne plimbăm puțin, ieșim undeva”, ies fără să stau pe gânduri, fără să mă gândesc o clipă să refuz în favoarea a altceva.

O prietenie va fii întotdeauna o prietenie dacă știi să o păstrezi, însă, când doar una dintre persoane pune suflet în acea prietenie, ea este ca și pierdută. Nu răni o persoană dacă nu este nevoie și nu o răni nici dacă este nevoie - de-a lungul timpului ai să vezi că nu este nevoie să rănești pe cineva. Nu rupe o prietenie gândindu-te că ”deh, o să mai fim prietene cândva”, pentru că prietenia este ca o ață - odată ruptă, se va pierde tot, nu va mai fii nicicând la fel, pentru că apoi va fii un nod. Acel nod va reprezenta toată suferința, bucuria sau nostalgia, melancolia ori orice alt amalgam de sentimente prin care a trecut singur acel prieten. 

Prietenii adevărați sunt greu de găsit, dar ușor de păstrat, deoarece nu faci eforturi să-i ții lângă tine, ei rămân acolo chiar și dacă vrei să îi alungi ... Aceia sunt prietenii adevărați pe care trebuie să îi păstrăm lângă noi mereu !

Life ?

Fiecare om e plămădit într-un alt mod, fiecare om e unic în felul său, fiecare om are o părere personală, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu a altuia, pe care o susține sus și tare; mă rog, în esență omul este o ființă unică și mult prea complexă pentru a putea fii explicată.

De-a lungul vieții spunem că vrem explicații, dar la ce ne ajută ele ? De ce mai cerem explicații când un fapt este deja consumat ? Când actul s-a consumat, când țigara s-a fumat și am ajuns la filtru, pentru ce mai întrebăm ”de ce” ? Timpul nu se întoarce, sufletul, odată rănit, va rămâne rănit indiferent de ce explicație primește. De ce rănim ? Ne simțim mai bine dacă o facem ? Poate că, unii dintre noi, își gâdilă orgoliul cu asta, dar la nesfârșit oare ? Nu se satură nicicând ? Ba da, evident, doar sunt oameni și se plictisesc, iar atunci încep să se gândească la tot ce au făcut. Se așează și meditează, se simt vinovați și încearcă să repare ce au stricat, dar, evident, nu se mai poate.

Inima unui om este ca o bucățică de hârtie: o luăm cu grijă și o așezăm în palmele cuiva, în speranța că va avea grijă de ea și că o va așeza într-un loc cald și plin de iubire, iar acea persoană cu siguranță că va proceda așa, la început. Apoi o va lua de acolo și, la primul pas greșit pe care-l va face, la prima jignire, va fii ca o strângere în pumn a hârtiuței care, la deschiderea mâinii, nu va mai fii la fel. Nu va mai fii la fel atunci și nici a doua zi și nici niciodată. Va fi motolită și se va mototoli tot mai tare la fiecare strângere. Atunci spunem că inima ne este rănită și ne doare, atunci plângem și suferim, uităm ce e acela zâmbet și bunăvoie. 

În orice caz, dacă ceva am învățat de-a lungul timpului este faptul că trebuie să gândim cu inima mereu, doar în anumite cazuri trebuie să fim raționali și să lăsăm creierul să ia deciziile potrivite. Unor persoane le va păsa mai puțin decât altor persoane,dar, în ciuda a tot, viața va merge mai departe, chiar dacă nouă ni se va părea că ea stă pe loc și că nu mai are sens.